Scrisoare circulară · 2009-04

„Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci.” Evrei 13:8

SCRISOARE CIRCULARĂ

APRILIE 2009

Vă salut pe toţi, iubiţii mei fraţi şi surori din toate ţările, cu cuvântul din Rom.1:1-5: „Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi…prin care am primit harul şi apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei pe toate Neamurile, între care sunteţi şi voi…”

Ce introducere adâncă face apostolul în prima sa epistolă! El a fost chemat la apostolie prin har pentru ca prin slujba lui credincioşii dintre neamuri să fie aduşi la ascultarea de credinţă spre slava lui Dumnezeu. Aceasta trebuia să se facă nu prin predicarea unei evanghelii oarecare, ci prin predicarea Evangheliei lui Dumnezeu aşa cum a fost vestită prin proroci şi făgăduită în Sfintele Scripturi ale Vechiului Testament. Aceeaşi Evanghelie veşnică, bazată doar pe Sfintele Scripturi, o predicăm şi noi acum. Apostolul Pavel era pe deplin conştient de responsabilitatea care însoţea o chemare divină şi de aceea şi-a dedicat întreaga viaţă în slujba Domnului. Aşa este cu fiecare slujitor adevărat al lui Dumnezeu care a primit o chemare directă.

În Rom.15:17-18 el mărturiseşte, „Eu dar, mă pot lăuda în Isus Hristos, în slujirea lui Dumnezeu. Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru, pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine, ca să aducă Neamurile la ascultarea de El: fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele…”

Chiar şi în Vechiul Testament, credinţa şi ascultarea faţă de Dumnezeu erau cele mai importante lucruri pentru poporul Israel (Evr. 11).

Prin credinţă a intrat Israelul în posesia Ţării Făgăduite.

Prin ascultare au trăit ei marile binecuvântări în Ţara Făgăduinţei.

Totuşi, din cauza neascultării lor, au fost duşi până la urmă în robia babiloniană.

„Totuşi, ei s-au răsculat şi s-au răzvrătit împotriva Ta. Au aruncat Legea Ta la spatele lor, au ucis pe proorocii Tăi, care-i rugau fierbinte să se întoarcă la Tine, şi s-au dedat la mari ocări faţă de Tine.” (Neem 9:26).

„Poporul Tău cel sfânt n-a stăpânit ţara decât puţină vreme; vrăjmaşii noştri au călcat în picioare locaşul Tău cel sfânt.” (Is.63:18).

Din nefericire, Biserica primară, căreia prin credinţă i-au fost acordate toate făgăduinţele, a rămas în ascultare şi astfel în această stare binecuvântată doar pentru puţină vreme. Datorită neascultării, credincioşii au fost împrăştiaţi în diferite denominaţii.

De aceea, credinţa sinceră şi ascultarea sunt de cea mai mare importanţă pentru fiecare persoană care face parte din Biserica nou testamentară. „Luaţi seama dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să nu aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu.” (Evrei 3:12). Astfel, necredinţa este cu adevărat lepădarea de Dumnezeul cel viu. Doar credinţa ne aduce în legătură cu El, ea aduce cu sine ascultarea şi are ca efect dragostea sinceră între credincioşi, aşa cum a scris apostolul Petru: „Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima.” (1Petru 1:22).

Aşa cum a fost cu Israel, Dumnezeu nu poate tolera necredinţa şi neascultarea în Biserica Sa dintre neamuri.

Avraam, tatăl credinţei este un exemplu pentru Israel, pentru Biserică şi pentru fiecare credincios. El L-a crezut pe Dumnezeu (Rom.4:3) şi în final a trăit împlinirea făgăduinţei pe care Domnul i-a dat-o. În deplină ascultare el fost gata să-l jertfească pe fiul său Isaac pe altar. Apostolul Iacov a legat împreună credinţa, ascultarea şi faptele făcând următoarea afirmaţie: „Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică? Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită.” (Iacov 2:20-22). Isus Hristos, Fiul făgăduit, a fost ascultător până la moartea Sa pe cruce (Fil.2:7,8). „Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-l ascultă, urzitorul unei mîntuiri veşnice.” (Evrei 5:9). La fel ar trebui să fie cu toţi fiii şi fiicele lui Dumnezeu care au fost răstigniţi cu Hristos şi au înviat împreună cu El la o nouă viaţă. Ei pot mărturisi ca şi apostolul Pavel „şi trăiesc...dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Gal.2:20).

Pe zi ce trece creşte şi dorinţa noastră de a avea parte de făgăduita revenire a lui Isus Hristos. Acum, la sfârşitul timpului de har, adevăraţii credincioşi, care au fost chemaţi afară dintre toate neamurile, trebuie să se separe de tot ceea ce nu se potriveşte cu Cuvântul lui Dumnezeu şi astfel nu este în concordanţă cu voia lui Dumnezeu. Aceasta este singura cale prin care ei pot deveni „Mireasa Cuvântului” menită să-L întâlnească pe Mire – nu o „Mireasă a mesajului”, pentru că sunt multe grupări în cadrul mesajului care pretind a fi Mireasa. Este numai Unul singur al cărui Nume este „Cuvântul lui Dumnezeu” (Apoc.19:13) şi este o singură Mireasă a Mielului care va fi soţia Lui după cina de nuntă: „Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!” (Apoc.21:9). Este doar o Biserică Mireasă care poartă Numele Lui şi care este rânduită mai dinainte să trăiască împlinirea fiecărei făgăduinţe găsite în Cuvântul lui Dumnezeu. Ea se întoarce la învăţătura şi practica bisericii primare şi de asemenea la prima dragoste, fiind o inimă şi un suflet, ca la început.

„Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.”

„Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămîne în noi, şi dragostea Lui a ajuns desăvârşită în noi.” (1Ioan 4:7,8,12).