Scrisoare circulară · 2016-12

„Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13:8)

SCRISOARE CIRCULARĂ

Decembrie 2016

Doresc să-i salut din adâncul inimii pe toţi fraţii şi pe toate surorile din întreaga lume în scumpul şi sfântul Nume al lui Isus Hristos, Domnul nostru, cu textul din 1Cor. 4:1-2:

„Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos şi ca nişte ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. Încolo, ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui”. În acest fel se prezintă Pavel pe sine şi pe toţi adevăraţii slujitori ai lui Hristos.

Ce privilegiu să fii aşezat în slujbă de Domnul Însuşi (1Tim. 1:12)! Ce privilegiu să-ţi fie încredinţate tainele lui Dumnezeu vestite atunci prin slujba apostolilor şi în timpul nostru prin slujba fratelui Branham şi descoperite nouă prin Duhul Sfânt! Ce privilegiu să-ţi fie îngăduit să porţi cu adevărat mesajul în toată lumea – unora spre chemare afară, altora spre mărturie!

Cel mai important mesaj dinaintea revenirii lui Hristos este: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!”. (Mat. 25:1-13). Apostolul Ioan, cel care a primit ultima descoperire, a scris: „Apoi mi-a zis: «Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!» Apoi mi-a zis: «Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!»”. (Apoc. 19:7-9). Amin.

Următoarea pildă se potriveşte sută la sută în timpul nostru: „Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui”. (Mat. 25:1).

În această pildă este spus dinainte de către Însuşi Domnul că doar cinci din cele zece fecioare, adică jumătate din cei ce au auzit ultima chemare a Mirelui, vor fi gata şi vor intra la ospăţul de nuntă.

La vremea când Mirele vine să-i ia Acasă pe ai Săi, se împlinesc următoarele: „Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat, şi altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată, şi alta va fi lăsată”. (Mat. 24:40-41). Unul va fi luat sus şi altul va fi lăsat jos.

Zece fecioare ies să-L întâmpine pe Mire: cinci sunt gata şi intră la ospăţul de nuntă, iar cinci sunt lăsate să stea în faţa unei uşi închise. Şi din nou vine puternica atenţionare: „Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru”. (Mat. 24:42); şi încă o dată: „De aceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi”. (Mat. 24:44).

Conform celor spuse de Domnul Însuşi, doar jumătate vor rămâne cu adevărat credincioşi până la sfârşit şi vor intra la ospăţul de nuntă. În făgăduinţa pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Avraam (Gen. 15:5-6, Gen. 22:15-18), sunt cuprinşi răscumpăraţii din toate timpurile, începând de la Adam, şi ei vor fi o gloată care nu se poate număra, ca stelele cerului (Rom. 4:18).

În Mat. 24 găsim scris despre lucrurile care se vor întâmpla înaintea revenirii lui Hristos. Acolo se vorbeşte despre dezastre naturale, războaie, cutremure şi foamete la fel şi despre hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi. Cu privire la Evanghelie se spune: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul”. (Mat. 24:14).

Semnul din timpul nostru, care poate fi observat de oricine, este întoarcerea lui Israel, aşa cum este spus în pilda smochinului (Mat. 24:32). De fapt, Dumnezeu le-a făgăduit deja în Ezec. 11:17: „De aceea să le spui: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Vă voi strânge din mijlocul popoarelor, vă voi aduna iarăşi din ţările în care sunteţi risipiţi şi vă voi da ţara lui Israel»”.

De aceea a spus Domnul nostru în Mat. 24:33: „Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că revenirea lui Hristos este aproape, este chiar la uşi”.

Starea lumii va fi la fel ca cea de pe vremea Sodomei şi Gomorei şi ca cea din zilele lui Noe (Mat. 24, Mar. 13). Schimbarea accelerată a climei şi încălzirea globală au dus la condiţii meteorologice total nefavorabile care-i înspăimântă pe oameni, după cum este scris: „...Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor”. (Luca 21:25b).

În domeniul duhovnicesc se aplică Mat. 24:45-47. Hrana duhovnicească este distribuită la vremea potrivită, ea fiind în directă legătură cu învăţătura biblică. „..te hrăneşti cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături pe care ai urmat-o până acum”. (1Tim. 4:6). Un om trimis de Dumnezeu ştie ziua şi ora când a primit însărcinarea şi împlineşte cu exactitate ceea ce i-a fost poruncit să facă. Un slujitor rău (vers. 48-51) se pune singur în slujbă, n-are nicio însărcinare şi nu poate dovedi nicio chemare. Un amestec sau vreo confuzie nu sunt cu putinţă. Un slujitor adevărat nu s-a schimbat niciodată într-unul fals şi un slujitor rău nu a devenit niciodată unul credincios. Moise n-a devenit niciodată un Balaam şi Abel n-a apucat niciodată calea lui Cain.

Acest pasaj este urmat imediat de pilda celor zece fecioare din Mat. 25:1-13. Ceea ce este scris în această pildă îşi găseşte împlinirea acum şi până chiar înainte de a doua venire a lui Hristos. Fecioarele înţelepte au lămpile arzând şi ulei în vase. Lămpile celor nechibzuite se sting din lipsă de ulei – plinătatea Duhului – şi lor li se spune: „Mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn, căci şi ei vorbesc despre Duhul în adunările lor carismatice”. Cele înţelepte nu se lasă abătute şi atrase de nimic: ele vor intra la ospăţul de nuntă ca o mireasă curată şi apoi se va închide uşa. Următorul lucru se împlineşte cu ele: „Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat”. (Rom. 5:5).

Cele nechibzuite, care aşteaptă şi ele revenirea lui Hristos şi răpirea, vor striga în culmea dezamăgirii: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” „Dar el, drept răspuns, le-a zis: «Adevărat vă spun că nu vă cunosc!»”. (Mat. 25:12).

La Dumnezeu nu este posibil vreun amestec nici în cer şi nici pe pământ. Fiecare sămânţă dă rod după soiul ei. Doar cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu; doar cei ce sunt umpluţi cu Duhul făgăduinţei (Fapte 2:38) şi sunt pecetluiţi de Duhul Sfânt care a fost făgăduit (Ef. 1:13) vor intra în slavă: „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului”. (Apoc. 21:27).

Aşa cum a fost încă de pe vremea apostolilor la fel este şi în timpul nostru: mai întâi iese Cuvântul şi apoi vine interpretarea. „Se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor”. (Fapte 20:30). Fecioarele nechibzuite vor crede şi interpretările, pe când cele înţelepte vor asculta doar Cuvântul original, îl vor crede şi vor rămânea în el.

Un lucru este sigur: niciun învăţător fals nu va fi răpit – „Dar cel ce vă tulbură va purta osânda, oricine ar fi el”. (Gal. 5:10b) – şi nici cei ce se lasă înşelaţi, pentru că şi ei „...au părăsit calea cea dreaptă şi au rătăcit...”. (2Petru 2:15).

În cartea Apocalipsei putem citi chiar de la început: „Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!”. (Apoc. 1:3). Toate lucrurile care nu sunt scrise în Cuvântul lui Dumnezeu sunt doar interpretări pe care noi ca Mireasa-Cuvântului nu le putem crede şi cu atât mai puţin să le păzim.

În ultimul capitol al cărţii găsim aceeaşi atenţionare însoţită de o binecuvântare: „Şi iată, Eu vin curând! – Ferice de cel ce păzeşte cuvintele prorociei din cartea aceasta!”. (Apoc. 22:7).

Mireasa spune doar ceea ce a descoperit Duhul din Cuvânt: „Şi Duhul şi Mireasa zic: «Vino!», şi cine aude să zică: «Vino!», şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!”.(vers. 17).

Apoi vine avertizarea valabilă până la sfârşit: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta”. (vers.18).

Toate învăţăturile care sunt numite „descoperiri deosebite”, dar care nu pot fi găsite nicăieri în Biblie nu sunt altceva decât învăţături false care au fost adăugate la mărturia încheiată şi pecetluită a lui Dumnezeu. Ceea ce nu este conţinut în mărturia Bibliei este nebiblic; ceea ce nu este scris în testamentul divin, nu este de la Dumnezeu. Pavel a trebuit chiar să scrie în Gal. 1:8: „Dar, chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!”.

Oricine adaugă ceva la Cuvântul lui Dumnezeu este amăgit, predică un alt Isus şi o altă evanghelie şi este înşelat (2Cor. 11:3). Domnul n-ar putea spune niciodată falşilor învăţători: „Veniţi la Mine, voi cei binecuvântaţi!” Aşa ceva este absolut imposibil pentru că Dumnezeu este adevărat; El a despărţit lumina de întuneric. Pe cât de sigur a trimis Domnul pe slujitorul şi prorocul Său William M. Branham cu un mesaj scriptural, pe atât de sigur am fost noi aduşi înapoi la Dumnezeu şi la Cuvântul Său care a fost la început. Mesajul curat al Cuvântului ne-a fost vestit şi el aduce la existenţă o Mireasă curată a Cuvântului. Toţi cei ce cred ce zice Scriptura şi aşa cum zice Scriptura fac parte dintre fecioarele înţelepte. Aleşii nu pot fi înşelaţi de nicio interpretare. Ei sunt în Cuvânt şi Cuvântul este în ei. Binecuvântat este predicatorul care în adevăr poate spune: „Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului...”. (1Tes. 4:15a). Următoarele cuvinte sunt valabile pentru astfel de predicatori: „Noi însă suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem Duhul adevărului şi duhul rătăcirii”. (1Ioan 4:6). Amin! Amin!

In Duh şi în adevăr

AŞA VORBEŞTE DOMNUL: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr”. (Ioan 4:23-24).

Doar cel ce este cu adevărat în adevăr poate fi sfinţit în adevăr şi se poate închina lui Dumnezeu. Domnul Însuşi S-a rugat pentru ai Săi: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul”. (Ioan 17.17). În predica sa „Sămânţa discordiei” din 18 ianuarie 1965, fratele Branham a făcut introducerea în tema predicii prezentând pilda celor două feluri de seminţe care au fost semănate (Mat. 13:24-30). În versetele 36-43, Domnul a lămurit ucenicilor Săi înţelesul pildei. Adevărata sămânţă a lui Dumnezeu pe care Domnul a semănat-o răsare în copiii Împărăţiei ca grâu pe care El îl va strânge în hambarul Său ceresc (Mat. 3:12, Mat. 13:30).

Neghina este sămânţa discordiei semănată de vrăjmaş. Fratele Branham a văzut într-o viziune un semănător îmbrăcat în alb care semăna sămânţa bună; imediat în spatele lui a venit un alt semănător îmbrăcat în negru care a semănat neghina. Ambele seminţe au răsărit şi amândouă au primit aceeaşi ploaie. Aşa cum Răscumpărătorul a fost Cuvântul făcut trup şi descoperit (Ioan 1:14), la fel cei răscumpăraţi sunt cu siguranţă Cuvântul-Sămânţă care-I slujeşte Lui (Ps. 22:30, Is. 53:10). Fratele Branham a spus literalmente: „Orice lucru care nu este în concordanţă cu Cuvântul este sămânţa discordiei”.

Nicio minciună nu vine din adevăr (1Ioan 2:21). Cine asociază pe Dumnezeu şi pe prorocul trimis de El cu diferitele învăţături false (pe care nu le putem prezenta în detaliu aici) este stăpânit de un duh de minciună. William Branham a fost un om trimis de Dumnezeu. Dar ce se face cu el şi cu afirmaţiile lui? Slăvirea oricărui om este o hulă şi o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Adevăraţii închinători de pretutindeni se închină lui Dumnezeu numai în Duh şi în adevăr.

Un slujitor trimis de Dumnezeu va predica numai Cuvântul şi nu citate scoase din context. În 2Tim. 4:2, Pavel porunceşte lui Timotei, tovarăşul său de slujbă, să predice doar Cuvântul. Imediat după aceea el spune: „Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite”. (2Tim 4:3-4). Aceasta se potriveşte cu ceea ce a spus Domnul Însuşi: „Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti”. (Mat. 15:9).

Toţi adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu predică Cuvântul şi dau mai departe hrana duhovnicească care este în legătură cu voia lui Dumnezeu (Ioan 4:34). Noi predicăm pe Isus Hristos cel răstignit şi evanghelia deplină care este puterea lui Dumnezeu (1Cor. 1:18), la fel cum au făcut-o apostolii şi fratele Branham. Mesajul pentru această cea mai importantă perioadă de timp a Bisericii ajunge acum clar ca cristalul în întreaga lume. Se descoperă cu adevărat cine se închină lui Dumnezeu în Duh şi în adevăr şi de asemenea cine crede şi se închină greşit, trecând pe lângă Dumnezeu.

Credinţă şi ascultare

„Prin care am primit harul şi apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei pe toate neamurile”. (Rom. 1:5).

În toate vremurile oamenii a trebuit să se decidă între a crede ceea ce a spus Domnul Dumnezeu slujitorilor Săi şi a fost vestit de aceştia din însărcinarea Lui sau a o respinge prin necredinţă. Acest AŞA VORBEŞTE DOMNUL este încă valabil: „Adevărat, adevărat vă spun că cine primeşte pe acela pe care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine”. (Ioan 13:20). La fel şi „Aduceţi-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: «Robul nu este mai mare decât stăpânul său». Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi”. (Ioan 15:20). O însărcinare cerească este în directă legătură cu cea mai mare responsabilitate înaintea lui Dumnezeu cu privire la Biserică.

Lui Dumnezeu Îi poate părea rău ca l-a făcut pe om: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui”. (Gen. 6:5-6). Dar Lui nu-I pare rău pentru o chemare; cu privire la o chemare, este scris în mod special în Rom. 11:29: „Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută”.

În Ex. 3 şi 4 găsim chemarea lui Moise, atunci când îngerul Domnului i s-a arătat în rugul aprins. Moise a putut spune atunci: „Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi...” . (Ex. 3:13). „Moise a răspuns şi a zis: «Iată că n-au să mă creadă, nici n-au să asculte de glasul meu. Ci vor zice: ‘Nu ţi S-a arătat Domnul!’»” . (Ex. 4:1). Întotdeauna este vorba despre credinţa celor ce ascultă. „«Dacă nu te vor crede», a zis Domnul, «şi nu vor asculta de glasul celui dintâi semn, vor crede glasul celui de al doilea semn»”. (Ex. 4:8).

Orice om din multele denominaţiuni şi religii are un anumit fel de credinţă. Chiar şi dracii cred şi se înfioară (Iac. 2:19). Totuşi, în Împărăţia lui Dumnezeu este vorba întotdeauna de a crede ceea ce a spus şi a făgăduit Dumnezeu cu adevărat. La fel este cazul şi cu fratele Branham căruia i s-a spus „Dacă îi vei face pe oameni să te creadă şi vei fi sincer când te rogi, atunci nimic nu se va putea împotrivi rugăciunii tale, nici chiar cancerul”. Înaintea fiecărui serviciu de vindecare corul cânta: „Numai să crezi, numai să crezi; toate-s posibile, numai să crezi”. Citim în Mat. 13:58 că în propriul Său oraş, Nazaret, Domnul nostru n-a făcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor.

Necredinţa este cel dintâi păcat şi îşi are originea în grădina Eden. Fratele Branham a accentuat cu putere acest lucru de multe ori. Avem aici trei citate din anii 1953, 1956 şi 1960 cu privire la această temă.

„Iartă-ne păcatul necredinţei, care este păcatul de la început şi singurul păcat. Dumnezeu să ne ajute astă seară să fim credincioşi şi să credem”. (9 mai 1953, Jonesboro).

„Daţi-mi voie să v-o arăt din Cuvânt. Când diavolul L-a întâlnit prima dată pe Isus Hristos, el s-a îndoit. Îndoiala vine întotdeauna de la diavolul. De acolo a venit primul păcat. Nu există alt păcat decât îndoiala. Necredinţa este păcatul de la început şi singurul păcat. Preacurvia nu este un păcat; fumatul nu este un păcat; a te îmbăta nu este un păcat. Toate acestea sunt însuşiri ale necredinţei”. (22 iulie 1956, Shreveport).

„Iubite prieten, o viaţă imorală nu este păcat. A bea whisky nu este păcat; a preacurvi nu este păcat. Tu le faci pentru că nu eşti credincios. Acestea sunt însuşiri ale necredinţei. Tu le faci pentru că nu eşti credincios. Dacă ai fi credincios, nu ai face aceste lucruri. Aşa că există un singur păcat originar şi acesta este necredinţa. Scriptura spune: «Cine nu va crede va fi osândit» (Mar. 16:16)”. (10 ianuarie 1960, Tifton).

După predicile despre cele şapte peceţi ţinute în luna martie, anul 1963, fratele Branham s-a referit adesea la Eva, care a plecat urechea la ceea ce i-a spus şarpele. El a făcut de multe ori comparaţia cu Apoc. 22:18-19: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta”.

Ascuns în chipul şarpelui, Satana s-a apropiat de Eva şi i-a semănat îndoiala faţă de ceea ce Domnul Dumnezeu îi spusese lui Adam: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?” Poate chiar a întrebat-o: „Ai auzit-o tu cu urechile tale? Ai fost de faţă când i-a vorbit?” Astfel a ajuns Eva sub influenţa Satanei. Pavel a scris: „Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii”. (1Tim. 2:14).

Referindu-se la credinţă Domnul nostru a spus: „De aceea v-am spus că veţi muri în păcatele voastre; căci, dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre”. (Ioan 8:24). După învierea Sa, El a mustrat necredinţa ucenicilor: „În sfârşit, S-a arătat celor unsprezece, când şedeau la masă; şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, pentru că nu crezuseră pe cei ce-L văzuseră înviat”. (Mar. 16:14).

Necredinţa este păcatul originar. Cine nu-L crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos (Rom. 3:4). În Evr. 3:12 citim o atenţionare foarte serioasă: „Luaţi seama, dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel Viu”.

Trecerea lui Israel prin Marea Roşie şi felul supranatural în care au fost hrăniţi cu mană în deşert au fost trăiri deosebit de puternice: „Prin credinţă au trecut ei Marea Roşie ca pe uscat, pe când egiptenii, care au încercat s-o treacă, au fost înghiţiţi”. (Evr. 11:29). Dar care a fost sfârşitul multora dintre ei? „Totuşi cei mai mulţi dintre ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au pierit în pustiu... Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor”. (1Cor. 10:5-11). Pentru o cercetare personală corespunzătoare este necesar ca fiecare să citească 1Cor. 10:1-15. În Evr. 3:19 este făcut un cuprins în următoarele cuvinte: „Vedem, dar, că n-au putut să intre din pricina necredinţei lor”.

Mai întâi credinţa şi apoi ascultarea peste care se odihneşte plăcerea lui Dumnezeu. Credinţa este biruinţa, necredinţa, înfrângerea. „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur Om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi”. (Rom. 5:19). Cine vrea să afle mai mult despre consecinţele necredinţei poate să citească Romani cap. 11.

Credinţa şi ascultarea ne pun în legătură cu Dumnezeu; necredinţa şi neascultarea ne separă de Dumnezeu. Credinţa în Isus Hristos duce la ascultare, necredinţa duce la neascultare. „Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea (încăpăţânarea – biblia King James) nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimi”. (1Sam. 15:23).

Acum se arată cine-L crede cu adevărat pe Dumnezeu ca şi Avraam „După cum este scris: «Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri». El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu în care a crezut, care învie morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi”. (Rom. 4:17, Gen. 17:5). Un om poate crede doar atunci când Dumnezeu îi vorbeşte prin Cuvânt. Oricine este stăpânit de necredinţă arată de fapt că este încă sub influenţa celui rău.

Avraam L-a crezut pe Dumnezeu (Rom. 4:17). „Unul dintre ei a zis: «La anul pe vremea aceasta, mă voi întoarce negreşit la tine; şi iată că Sara, nevasta ta, va avea un fiu»”. (Gen. 18:10). Şi el a primit fiul făgăduit. Avraam a fost ascultător: „Dumnezeu i-a zis: «Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune»”. Gen. 22:2). „Căci se gândea că Dumnezeu poate să învie chiar şi din morţi; şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi”. (Evr. 11:19).

„Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită”. (Iac. 2:21-24).

Necredinţa semănată prin îndoială a făcut ca Eva să fie amăgită şi apoi Adam a cunoscut-o şi el pe Eva, soţia lui. Ca rezultat, au apărut două seminţe diferite, Cain şi Abel. Amândoi erau religioşi, amândoi credeau în acelaşi Dumnezeu, amândoi au zidit câte un altar şi şi-au adus jertfele. Cu toate acestea, ei au fost total diferiţi încă de la naştere. Dumnezeu a privit cu plăcere şi a primit jertfa lui Abel, care era un miel, dar l-a lepădat pe Cain şi jertfa lui adusă din roadele pământului (Gen. 4:1-8).

Toţi credincioşii mesajului cunosc ce s-a întâmplat în grădina Eden. Dar acum este vorba de timpul prezent. Satan a pus sub semnul întrebării ceea ce i-a fost spus fratelui Branham, şi anume, că mesajul va premerge a doua venire a lui Hristos. Satan a pus sub semnul întrebării faptul că mesajul va fi dus în toate părţile lumii după plecarea lui. Pentru noi, cei care trăim acum, este scris: „Căci vestirea pe care aţi auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unii pe alţii; nu cum a fost Cain, care era de la cel rău şi a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite”. (1Ioan 3:11-12). Dragostea divină este legătura desăvârşirii (Col. 3:14, 1Cor. 13).

Dumnezeu trebuie să-Şi găsească plăcerea în cei ce vor să fie răpiţi, aşa cum a fost cu Enoh, care a umblat cu Dumnezeu (Gen. 5:24, Evr. 11:5). Nu începutul, ci sfârşitul este încoronat (2Tim. 4:8).

A 500-a aniversare a Reformei

Din 31 octombrie 2016 până în 31 octombrie 2017, Biserica Protestantă sărbătoreşte a 500-a aniversare a Reformei prin Martin Luther. Comemorarea Reformei este ţinută nu doar în Germania, ci şi în toată lumea. Chiar şi Biserica Catolică se alătură sărbătoririi: preşedintele Conferinţei Episcopale germane, cardinalul Reinhard Marx şi preşedintele Consiliului Bisericii Evanghelice din Germania (EKD), episcopul dr. Heinrich Bedford-Strohm au căzut de acord ca ambele biserici să sărbătorească aniversarea printr-o serie de evenimente comune. Prin aceasta se vădeşte „unirea credinţei”. La nivel global, sărbătorirea celei de a 500-a aniversări a Reformei a început în oraşele suedeze Lund şi Malmö – în ţara în care acum 70 de ani a fost înfiinţată Federaţia Luterană Mondială. Preşedintele Federaţiei Luterane Mondiale, episcopul dr. Munib A. Younan şi capul Bisericii Catolice au sărbătorit pe stadionul din Malmö împreună cu 10.000 de participanţi. Cu ocazia unui serviciu ecumenic comun de rugăciune în catedrala luterană din Lund, Papa Francisc a ţinut o scurtă cuvântare pe care a început-o cu versetul din Ioan 15:4: „Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămânea în voi”. În oraşul Lund, pe 31 octombrie 2016, Papa Francisc şi episcopul Younan au mai semnat şi o declaraţie comună prin care se face o chemare de trecere de la conflict la împărtăşirea comună. Declaraţia comună începe de asemenea cu versetul din Ioan 15:4: „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi să aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine”. În declaraţie se vorbeşte despre reconciliere şi vindecarea rănilor pe care şi le-au pricinuit unii altora şi se recunoaşte că „ceea ce-i uneşte este mai puternic decât ceea ce-i desparte”. Ambele părţi se angajează să înlăture obstacolele cu scopul de a se ajunge la o unitate ecumenică deplină. Ţinta este împărtăşirea comună. Prin eforturile lor conjugate, ei se deschid „puterii dumnezeului triunic”, cum îi spun ei.

Unitatea deplină şi concretă îşi va găsi exprimarea în celebrarea euharistiei catolice împreună cu împărtăşirea protestantă. Totuşi, cele două biserici sunt fundamental diferite în acest punct, aşa cum reiese foarte clar din catehismul Heidelberg. La întrebarea 80 referitoare la cina Domnului: masă pentru aducerea aminte (1Cor. 11:25), nu o jertfire reînnoită.

Cred cu adevărat purtătorii de cuvânt luterani ceea ce a învăţat reformatorul? A citit vreunul din ei prefaţa la prorocul Daniel din ediţia 1545 a Bibliei? Şi-a dat vreunul din ei seama ce înţelegere şi viziune profetică a avut Luther în acel timp? În introducere, el a descris foarte bine cele patru imperii mondiale care sunt menţionate în cartea prorocului Daniel: Imperiul Babilonian, Imperiul Medo-Persan, Imperiul Grec şi Imperiul Roman care a început în anul 63 înainte de Hristos.

Toate publicaţiile religioase, chiar şi ziarele cotidiene şi revistele săptămânale tratează tema Reformei. Nu este ţinta finală unificarea tuturor religiilor mondiale sub Roma, oraşul aşezat pe şapte coline – Vaticanul? N-a fost semnat Tratatul Roman în Vatican pe 25 martie 1957? Este mult dorita Nouă Ordine Mondială deja atât de aproape? Toate acestea trebuie spuse pentru că fac parte din prorocia biblică în împlinire sub ochii noştri. Noi am ajuns în timpul de sfârşit şi totul se împlineşte aşa cum a fost spus dinainte în prorocia biblică.

În rugăciunea Sa de mijlocire din Ioan 17, Răscumpărătorul cu siguranţă nu S-a rugat pentru unificarea a două biserici sau a tuturor religiilor, ci pentru unitatea răscumpăraţilor: „Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume... Eu în ei, şi Tu în Mine – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una...”. (Ioan 17:14+23). El este viţa şi toţi credincioşii cu adevărat născuţi din nou sunt mlădiţe în care se descoperă viaţa divină ca rod al viţei. Unitatea celor răscumpăraţi are loc sub Hristos, Capul Bisericii care a fost înfiinţată acum 2000 de ani în ziua Cincizecimii la Ierusalim, conform Fapte cap. 2. Biserica de stat din Imperiul Roman a fost instituită de primul sinod de la Niceea în anul 325 după Hr. Reforma făcută prin Luther, Melanchton, Zwingli, Calvin şi înaintaşii lor Wycliff şi Hus a fost străpungerea înnoirii duhovniceşti din acel timp. Şi în trezirile următoare ale metodiştilor, baptiştilor şi până la trezirea penticostală din timpul nostru Duhul lui Dumnezeu a fost la lucru. Credincioşii biblici nu se întorc la Roma sau Niceea, ci la Ierusalim. Preocuparea este întoarcerea la Dumnezeu şi Cuvântul Lui. Prin ultimul mesaj dinaintea revenirii lui Hristos, credincioşii sunt aduşi înapoi la creştinismul original. Noi am ajuns în acea perioadă de timp în care are loc chemarea afară, restituirea şi pregătirea. Noi avem posibilitatea să luăm parte la ceea ce face Dumnezeu în prezent şi să aşteptăm iminenta revenire a lui Hristos.

Întoarcerea evreilor în ţara lor

Istoria poporului evreu este plină de necaz. După ce au fost împrăştiaţi în întreaga lume acum 2000 de ani din ţara pe care le-o dăduse Dumnezeu, statul evreu există din nou de când a fost reînfiinţat în anul 1948. Timp de secole evreii au fost consideraţi o minoritate străină şi grup religios. Au trebuit să trăiască în ghetouri. Le-a fost negat dreptul de a fi recunoscuţi ca popor. La primul Congres Sionist Mondial ţinut la Basel în 1897 sub preşedinţia lui Theodor Herzl, ei s-au constituit din nou ca naţiune şi au cerut să aibă propriul lor stat.

Pe 2 noiembrie 1917, ministrul de externe britanic Lord Arthur James Balfour a informat Mişcarea Sionistă despre decizia guvernului său de a ajuta la „crearea în Palestina a unui cămin naţional pentru poporul evreu”. În anul 1922, Marii Britanii i-a fost acordat mandatul asupra întregii Palestine. Pe 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat următoarea rezoluţie: „Teritoriul aflat sub mandat britanic va fi divizat prin formarea unui stat arab şi a unui stat evreu”. Pe 14 mai 1948, David Ben Gurion a proclamat înfiinţarea Statului Israel.

„Când Israelul a fost fondat în anul 1948, ţara avea aproximativ 806.000 de locuitori. 68 de ani mai târziu, în anul 2016 de ziua independenţei Statului Israel erau 8,522 milioane conform

statisticilor oficiale”. (Din revista„Israel Today” – iunie 2016).

Dumnezeu a dat multe făgăduinţe poporului Israel, printre care şi cele referitoare la ţara făgăduită. Ierusalimul este menţionat în Biblie de 780 de ori iar muntele Sion de 157 de ori şi întotdeauna în legătură cu poporul Israel. Împrăştierea şi întoarcerea lor au fost şi ele spuse dinainte în prorocia biblică. Iată ce spune Biblia în această privinţă: „Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de Neamuri, până se vor împlini vremurile Neamurilor”. (Luca 21:24).

„Ci se va zice: «Viu este Domnul care a scos şi a adus înapoi sămânţa casei lui Israel din ţara de la miazănoapte şi din toate ţările în care îi risipisem!» Şi vor locui în ţara lor.” (Ier. 23:8).

„...ia seama la calea, la drumul pe care l-ai urmat… Întoarce-te, fecioara lui Israel, întoarce-te în cetăţile acestea care sunt ale tale!”. (Ier. 31:21).

„Vă voi strânge din mijlocul popoarelor, vă voi aduna iarăşi din ţările în care sunteţi risipiţi şi vă voi da ţara lui Israel.” (Ez. 11:17).

„Căci vă voi scoate dintre neamuri, vă voi strânge din toate ţările şi vă voi aduce iarăşi în ţara voastră”. (Ez. 36:24).

„Dar, după ce Domnul Îşi va împlini toată lucrarea Lui pe muntele Sionului şi la Ierusalim...”. (Is. 10:12).

„Luna va fi acoperită de ruşine, şi soarele, de groază; căci Domnul oştirilor va împărăţi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui”. (Is. 24:23).

Conform Osea 9:10, smochinul este pomul prin care este simbolizat Israelul: „Am găsit pe Israel ca pe nişte struguri în pustiu, am văzut pe părinţii voştri ca pe cele dintâi roade ale unui smochin în primăvară...”.

„De la smochin învăţaţi pilda lui: când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape”. (Mat. 24:32, Mar. 13:28).

Această dezvoltare cu privire la Israel o putem vedea împlinită în faţa ochilor.

Scrisoarea Lordului Balfour a rămas în istorie ca „Declaraţia Balfour” şi este privită ca bază a înfiinţării Statului Israel. Autoritatea Naţională Palestiniană din Ramallah a anunţat de curând că vrea să pornească lupta împotriva Declaraţiei Balfour începând din 2 noiembrie 2016 şi până în 2 noiembrie 2017 când se aniversează 100 de ani de la emiterea ei. Ei vor să întreprindă acţiuni legale împotriva acestei declaraţii şi pretind Londrei despăgubiri.

Noi credem că Dumnezeu a adus înapoi pe poporul Său în ţara făgăduită ca să împlinească planul Său pentru timpul sfârşitului. Acesta nu poate fi schimbat câtuşi de puţin de un proces intentat de un grup etnic care s-a constituit abia în anul 1968 – deci la 51 de ani după Declaraţia Balfour.

Dumnezeu a anunţat judecata asupra tuturor naţiunilor care se vor ridica împotriva lui Israel: „Voi strânge pe toate neamurile şi le voi coborî în valea lui Iosafat. Acolo, Mă voi judeca cu ele pentru poporul Meu, pentru Israel, moştenirea Mea, pe care l-au risipit printre neamuri, împărţind între ele ţara Mea”. (Ioel 3:2).

Cea mai recentă rezoluţie UNESCO care identifică Muntele Templului ca pe o „moştenire culturală a Palestinei” şi pe Israel ca „forţă de ocupaţie”, arată cât de grav pot fi loviţi oamenii cu orbire. Muntele Templului a fost cunoscut mai întâi ca muntele Moria din Vechiul Testament (Gen. 22:2) şi apoi ca ţarina lui Ornan iebusitul. David a cumpărat întreaga regiune muntoasă cu 600 de sicli de aur (1Cr. 21:25) şi a declarat în 1Cr. 22:1: „Aici să fie Casa Domnului Dumnezeu şi aici să fie altarul arderilor de tot pentru Israel”. Până la distrugerea sa de către romani în anul 70 d. Hr., al doilea Templu din Ierusalim a fost localizat pe acel teren.

Făgăduinţa că cel de-al treilea Templu va fi construit pe aceeaşi temelie pe care au stat primul şi al doilea Templu se va împlini pentru că în Apoc. 11:1, în legătură cu slujba celor doi proroci, este măsurat Templul nou construit.

Noi trăim într-o vreme când prorocia biblică se împlineşte sub ochii noştri, chiar dacă lumea nu-şi dă seama de aceasta. Ferice de cei care recunosc semnele timpului, cu adevărat, timpul de sfârşit!

Dumnezeu este credincios în toată lucrarea Lui

În contextul planului de mântuire, slujba fratelui Branham a avut o mare însemnătate pentru Biserica lui Isus Hristos. El a fost trimis ca prorocul făgăduit în Mal. 4:5-6 cu un mesaj, fapt confirmat de Domnul în Mat. 17:11 şi Mar. 9:12: „El le-a răspuns: «Ilie va veni întâi; şi va aşeza din nou toate lucrurile...»”. Slujba lui Ilie nu a fost una teoretică, ci a fost o realitate. El a chemat poporul lui Dumnezeu pe muntele Carmel, a rezidit cu 12 pietre altarul care fusese dărâmat şi a pus jertfa pe el. Apoi el s-a rugat, Dumnezeu a răspuns în mod vizibil şi inimile copiilor lui Israel au fost întoarse încă o dată la Dumnezeu (1Împ. 18:21-40).

Slujba pe care Dumnezeu a dat-o fratelui Branham a fost extraordinară şi eu am trăit-o personal ca martor ocular şi auditiv. Credinciosul Domn l-a luat pe mesagerul Său, dar mesajul biblic este încă vestit. Faptul că Domnul m-a însărcinat nu a fost decizia mea. Nici nu am fost întrebat dacă vreau să merg.

Plin de recunoştinţă privesc în urmă la un an binecuvântat în slujba Domnului. Dumnezeu este credincios. El a dăruit har şi putere ca să predic Cuvântul Său şi să-l port în toată lumea. Da, El a confirmat însărcinarea şi toţi cei ce cred se bucură de ea. De fapt, Domnul a spus dinainte că El va trimite o foame după auzirea cuvintelor Lui (Amos 8:11). El Însuşi mi-a poruncit pe 19 septembrie 1976: „Slujitorul Meu, Eu te-am rânduit conform Matei 24:45-47 ca să distribui hrana”. Aceste versete se împlinesc sub ochii noştri şi masa Domnului nu a fost niciodată aşa de bogată cum este în timpul nostru.

Cuvintele adresate fratelui Branham din norul supranatural „Aşa cum Ioan Botezătorul a fost trimis ca să premeargă prima venire a lui Hristos, la fel eşti tu trimis cu un mesaj care va premerge a doua venire a lui Hristos” s-au împlinit pe deplin. Prin acest mesaj, credinciosul Domn a aşezat din nou toate lucrurile. Învăţătura celor doisprezece apostoli (Fapte 2:42) a fost vestită din nou. Aşa cum mesajul a fost aşezat în mod desăvârşit în rânduiala sa divină în Cuvânt, la fel toţi credincioşii se lasă acum încadraţi în Cuvânt astfel ca toate lucrurile din Biserica Lui să fie reaşezate în starea corectă, şi anume, aşa cum au fost la început în Biserică. Curând Mirele ceresc va veni să-Şi ia Mireasa Sa.

Prin harul lui Dumnezeu am rămas credincios chemării cereşti în pofida calomniilor şi grelelor încercări din viaţa mea personală. Domnul a spus despre cei pe care El i-a trimis următoarele cuvinte din Is. 54:17, care sunt încă valabile: „Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere; şi pe orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ta o vei osândi. Aceasta este moştenirea robilor Domnului, aşa este mântuirea care le vine de la Mine, zice Domnul”.

Eu nu trebuie să retrag nimic din ceea ce am învăţat în peste 8000 de predici sau din ceea ce am scris în multele broşuri şi scrisori circulare. Vreau să mulţumesc din adâncul inimii tuturor fraţilor care distribuie împreună cu mine hrana duhovnicească. Ce privilegiu să trăieşti în mod conştient ultima fază dinaintea revenirii lui Hristos! Toate eforturile depuse zi şi noapte vor fi răsplătite la sfârşit (Fil. 2:16).

Rugăciunea mea este ca nimeni să nu îngăduie ca acest timp preţios să treacă pe lângă el fără ca să trăiască împăcarea cu Dumnezeu şi unii cu alţii. Suntem încă în timpul harului. Mai este timp şi oricine poate veni la Dumnezeu şi să-şi dedice viaţa Răscumpărătorului. Iertarea păcatelor este încă vestită conform marii trimiteri. Oamenii încă devin credincioşi şi sunt botezaţi biblic.

Fie ca ultima fază să devină un mare an de veselie în mijlocul tuturor adevăraţilor credincioşi (Lev. 25:8-13).

Fotografia a fost făcută luni, 15 august 2016. În spate se vede o hartă a lumii cu bolduri care marchează ţările în care am predicat. Cu exact 61 de ani în urmă, în ziua de luni, 15 august 1955, după ce participasem la primele două adunări cu fratele Branham, am putut da mâna cu fratele Branham pentru prima oară.

Au trecut 51 de ani de la plecarea lui. În tot acest timp, am purtat ultimul mesaj în 160 de ţări în care am călătorit personal. Prin intermediul numeroaselor programe de televiziune şi prin transmiterea în direct a adunărilor din Centrul de Misiune din Krefeld în primul sfârşit de săptămână al fiecărei luni ajungem la mii de credincioşi de pe toate continentele. În plus, peste 8.200 de DVD-uri şi 1.150 de CD-uri sunt expediate în fiecare lună. Broşurile tipărite, scrisorile circulare şi predicile trimise prin poştă în decursul unui an se numără cu sutele de mii.

Evanghelia deplină a fost predicată tuturor neamurilor ca mărturie şi prin aceasta s-a împlinit Mat. 24:14. Acum sfârşitul poate veni, şi va veni! Totuşi, nimeni nu cunoaşte ziua sau ora. Cu mare recunoştinţă pot spune: „Credinciosule Dumnezeu, acum, sloboade în pace pe robul Tău, căci au văzut ochii mei împlinirea făgăduinţei pentru acest timp”. Domnul Însuşi Îşi va încheia lucrarea cu Biserica Sa Mireasă, ca Mire o va lua acasă şi o va înfăţişa înaintea Lui fără pată şi fără zbârcitură (Ef. 5:27).

Doar dragostea desăvârşită însoţită de o credinţă adevărată şi vie în fiecare Cuvânt al lui Dumnezeu va intra în slavă. Fiecare făgăduinţă a lui Dumnezeu este DA şi AMIN şi duce la împlinirea ei pentru toţi aleşii care o cred (2Cor. 1:18-22).

„Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos şi care răspândeşte prin noi, în orice loc, mireasma cunoştinţei Lui”. (2Cor. 2:14).

Fie ca binecuvântările Atotputernicului Dumnezeu să vină peste toţi cei ce cred Cuvântul lui Dumnezeu.

Sincere mulţumiri tuturor celor ce mă amintesc în rugăciune pentru lucrarea misionară din toată lumea. Fie ca Dumnezeu să răsplătească din bogăţia Lui pe fiecare din cei ce susţin această lucrare cu darurile lor. Vreau să mulţumesc fiecăruia din cei ce lucrează în Centrul de Misiune. Da, Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi cei ce poartă scumpul Cuvânt în multe ţări. Nu în ultimul rând, doresc să mulţumesc şi fraţilor care slujesc în biserica din Krefeld. Domnul să binecuvânteze pe cei ce iubesc venirea Lui. Amin.

Pentru anul 2017, vă doresc din adâncul inimii binecuvântările vizibile ale lui Dumnezeu, în orice oraş sau ţară vă aflaţi. Împreună ne ridicăm capetele căci noi ştim că răscumpărarea trupurilor noastre este aproape. Maranata!

Din însărcinarea Lui,

O retrospectivă a anului 2016

Prin harul lui Dumnezeu, călătoriile misionare au putut continua şi anul acesta. Acestea au cuprins deplasări în toate colţurile lumii: în Azore, în Filipine, în Etiopia, Mozambic, Africa de Sud, Zimbabwe, Burkina Faso şi Nigeria, in Pakistan şi Guadelupa; am fost de asemenea în Romania, Franţa, Belgia şi Anglia iar în ultima duminică a fiecări luni am fost la Zuürich.

Fotografia prezintă o a doua adunare dintr-o biserică din Lahore, Pakistan.

Adunarea de duminică, 4 decembrie 2016, în Centrul Misionar din Krefeld.

Iubite Doamne Isuse,

Adu-Ţi aminte de legământul încheiat cu noi

De sângele vărsat pentru noi

De făgăduinţele pe care ni le-ai dat

Şi dăruieşte-ne viaţa veşnică!

Dacă sunteți interesați să primiți literatura noastră,

puteți scrie la adresa de mai jos:

Mission Center

P.O. Box 100707

47707 Krefeld

Germany

De asemenea, puteți urmări pe Internet întâlnirile noastre

lunare din primul sfârșit de săptămână al fiecărei luni:

Sâmbătă seara, la ora 20:15

Duminică dimineața la ora 10:45.

Predicile pot fi ascultate în treisprezece limbi.

Să aveți parte de ceea ce face Dumnezeu în prezent conform planului Său de mântuire!

Homepage: http://www.freie-volksmission.de

E-mail: volksmission@gmx.de

© E. Frank

Întrebarea 80:

Prin ce diferă cina Domnului de

eucharistia romano-catolică?

Răspuns:

Cina Domnului ne atestă

că toate păcatele noastre sunt complet iertate

prin jertfa unică a lui Isus Hristos,

săvârşită de El Însuşi pe cruce

o dată pentru totdeauna.

Ea ne mai atestă

că Duhul Sfânt ne altoieşte în Hristos,

Cel care acum, trupeşte

se află în cer la dreapta Tatălui

şi acolo vrea El ca noi să I ne închinăm.

[Pe când eucharistia învaţă

că cei vii şi cei morţi

nu au păcatele iertate

prin suferinţa lui Hristos,

dacă Hristos nu mai este jertfit zilnic

pentru ei de către preot.

Ea mai învaţă

că Hristos este prezent trupeşte

sub formă de pâine şi vin

şi prin acestea trebuie să ne închinăm Lui.

Astfel eucharistia nu este altceva

decât o negare a jertfei unice

şi a suferinţei lui Isus Hristos

şi o idolatrie blestemată.]

Invitaţia la adunările din Pakistan a fost anunţată la postul naţional de televiziune.

Pe stadionul din Lahore s-au adunat 3.000 de credincioşi ca să asculte Cuvântul lui Dumnezeu din gura unui predicator german. Fratele Kamran Michael, ministru pentru drepturile omului în guvernul pakistanez a salutat participanţii. Fratele Irfan Michael fost traducătorul.