Scrisoare circulară · 2013-03

„Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13:8)

SCRISOARE CIRCULARĂ

Martie 2013

Alegere – rânduire mai dinainte

Din inimă doresc să vă salut pe toţi cu AŞA VORBEŞTE DOMNUL din Isaia 46:10:

„Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: «Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea»”.

Înaintea întemeierii lumii, Dumnezeu a întocmit planul Său de mântuire şi El a hotărât cum va fi dus la îndeplinire planul Său de răscumpărare. În mijlocul istoriei omenirii se împlineşte planul de mântuire şi este absolut necesar ca noi să recunoaştem care au fost intenţiile Lui pentru ai Săi şi să ne lăsăm incluşi în acest plan.

În prima sa predică după revărsarea Duhului Sfânt, apostolul Petru a arătat că tot ceea ce s-a petrecut cu Isus a fost o parte a sfatului lui Dumnezeu şi conform planului Său de mântuire. El a spus despre Răscumpărător următoarele: ,,Pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. (Ioan 19:16-37) Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea”(Fapte 2:23-27; Ps. 16:8-11).

În cea de a doua predică a sa, Petru a scos în evidenţă faptul că Dumnezeu a vestit mai dinainte ceea ce urma să împlinească: „Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi” (Fapte 3:18; Ps. 22; Isa. 53).

Şi în a treia sa predică apostolul se ocupă încă o dată de tema rânduirii mai dinainte: „În adevăr, împotriva Robului Tău cel sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău”(Fapte 4:27-28).

În planul de mântuire al lui Dumnezeu nu sunt incluşi doar evreii, poporul ales al lui Dumnezeu, ci şi toţi credincioşii dintre neamuri. Alegerea şi rânduirea mai dinainte pe care a făcut-o El întrece orice înţelegere omenească.

„El zice: «Este prea puţin lucru să fii Robul Meu ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi rămăşiţele lui Israel. De aceea, te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului»” (Is. 49:6).

Pavel a legat făgăduinţa de credinţă: „Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: «Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.»” (Gal. 3:8; Gen. 18:18).

„Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă” (Rom. 9:8). „Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei” (Gal. 4:28).

Adevărata credinţă este ancorată în făgăduinţele lui Dumnezeu. Aşa cum Avraam a crezut ceea ce i-a făgăduit Dumnezeu şi a văzut apoi împlinirea acesteia, tot aşa toţi aleşii cred făgăduinţele lui Dumnezeu şi trăiesc apoi împlinirea lor: „Pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit” (Gal. 3:14). Adevăraţii copii ai lui Dumnezeu primesc deplina binecuvântare a tuturor făgăduinţelor prin puterea Duhului Sfânt.

Pe cât de sigur s-a descoperit Cuvântul într-un trup de carne în chipul Fiului lui Dumnezeu (Ioan 1), pe atât de sigur se va descoperi fiecare Cuvânt al lui Dumnezeu rânduit mai dinainte pentru ei, în toţi fiii şi fiicele lui Dumnezeu. În El toate făgăduinţele pe care ni le-a dat Dumnezeu sunt ,,Da şi Amin” – prin împlinirea lor în şi prin noi, spre slava lui Dumnezeu (2 Cor. 1:20).

De la început Dumnezeu i-a înzestrat pe oameni cu o voinţă liberă astfel ca fiecare să se poată decide pentru sau împotriva Sa. Dar pentru că El a ştiut cine va primi oferta Lui de har, El a putut scrie numele lor în cartea vieţii Mielului înainte de întemeierea lumii (Apoc. 13:8; Apoc. 17:8; Apoc. 21:27).

„În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale...” (Efes. 1:4-5).

Mai mult decât atât, El „... a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi” (vers. 9) Amin!

Apostolul Pavel a subliniat în mod repetat realitatea alegerii şi rânduirii mai dinainte. El a scris: „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit” (Rom. 8:28-30).

La aceasta sunt rânduiţi cei aleşi. Înainte de fi fost un pământ, un rai, o cădere în păcat a omenirii, chiar înainte să înceapă timpul, Dumnezeu i-a rânduit mai dinainte pe cei aleşi, i-a ales, i-a pus deoparte şi i-a sfinţit în Isus Hristos.

„Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr” (Ioan 17:19).

Oricine citeşte ceea ce este scris începând de la Ioan 17 vers. 20, va fi condus mai adânc în planul lui Dumnezeu.

„Eu în ei şi Tu în Mine - pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine” (vers. 23).

„Eu În ei...”. Aceasta este taina lui Dumnezeu împlinită în mijlocul celor aleşi şi rânduiţi mai dinainte. Noi avem totul deplin în El, Cel care a spus: „...fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24).

Răscumpărătorul şi răscumpăraţii au fost deja iubiţi şi rânduiţi înainte de întemeierea lumii. „...şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu să fiu în ei” (vers. 25-26). Amin!

Ca o concluzie la această temă, în Efes. 3:1-12 Pavel scrie următoarele: „Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoştinţă de taina aceasta...în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi proroci ai lui Hristos, prin Duhul. Că, adică, Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Hristos Isus...pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu...”.

Primire şi respingere

În Romani, capitolele 9, 10 şi 11, Pavel lămureşte faptul că Israel, poporul ales, a respins ceea ce a făgăduit Dumnezeu, iar cu referire la neamuri el spune: „Şi Isaia merge cu îndrăzneala până acolo că zice: «Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau; M-am făcut cunoscut celor ce nu întrebau de Mine.» Pe când, despre Israel zice: «Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un norod răzvrătit şi împotrivitor la vorbă.»” (Rom. 10:20-21; Lev. 26; Eze. 20).

Israel s-a împotrivit; întregul Israel a refuzat şi a rămas în necredinţă şi neascultare. Apostolul a continuat: „Întreb, dar: «A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?» Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin. Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său pe care l-a cunoscut mai dinainte....” (Rom. 11:1-2).

Dumnezeu nu a lepădat pe poporul Său, deşi poporul Său L-a respins. Cu toate acestea, El a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit. Numai cei care L-au primit şi au crezut în Numele Lui primesc dreptul de a fi copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:11-12). Până în ziua de astăzi mahrama este peste inimile lor şi nu poate fi dată la o parte decât prin descoperirea lui Isus Hristos (2 Cor. 3:12-18).

Noi trăim acum la sfârşitul timpului de har şi ceea ce s-a întâmplat atunci cu Israelul, se întâmplă acum cu Biserica dintre neamuri:

„Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună că şi lor; dar lor Cuvântul care le-a fost propovăduit, nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit” (Evrei 4:2).

Alegerea trebuie primită şi trăită în mod personal. Adevărata credinţă este ancorată în făgăduinţele lui Dumnezeu şi numai adevărata credinţă conduce la împlinirea acestora. Acum este de mare trebuinţă ca toţi credincioşii să se lase incluşi în planul Său hotărât mai dinainte.

Credinţa trebuie să fie urmată de ascultare; putem vedea aceasta în special la Avraam atunci când a trebuit să-l jertfească pe Isaac (Iac. 2:21-26, Gen. 22). Avraam n-a făcut nimic de capul său, ci el s-a supus şi a făcut ceea ce îi poruncise Domnul. În felul acesta credinţa a fost dovedită prin faptă. Exact acelaşi lucru este şi cu privire la poporul Său ales şi de asemenea cu Biserica! Credinţa fără fapta însoţitoare este moartă şi este doar o mărturisire cu buzele.

Apostolul Petru a arătat că: „Căci este scris în Scriptură: «Iată că pun în Sion o Piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El nu va fi dat de ruşine.»” (1 Pt. 2:6; Ps. 118:22).

Este minunat: toţi cei ce nu-şi pun încrederea în ei înşişi sau într-un om, ci doar în El, Piatra scumpă din capul unghiului, sunt zidiţi împreună ca pietre vii şi nu vor fi niciodată daţi de ruşine: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos” (v. 5) – şi noi suntem Casa Lui, stâlpul şi temelia adevărului (1 Tim. 3:15; Evrei 3:6).

,,Cinstea aceasta este, dar, pentru voi care aţi crezut! Dar pentru cei necredincioşi, «Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului» şi «o Piatră de poticnire şi o stâncă de cădere.» Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul şi la aceasta sunt rânduiţi” (1 Pt. 2:7-8; Isa. 28:16).

Aici se face o deosebire clară între adevăraţii credincioşi care îşi pun încrederea în Domnul şi cei din mijlocul poporului Său care nu cred aşa cum spune Scriptura. La prima venire a lui Hristos, ziditorii religioşi au lepădat Piatra din capul unghiului; acum ei leapădă Piatra de încheiere (Zah. 4:7, Fapte 4:11). Domnul şi Răscumpărătorul nostru este Cel dintâi şi Cel de pe urmă, El este Alfa şi Omega, Piatra din capul unghiului şi Piatra de încheiere.

Pentru ca fiecare să se poată verifica pe sine dacă face parte dintre adevăraţii credincioşi, cei aleşi, cei rânduiţi mai dinainte sau dacă face parte dintre cei ce se poticnesc de Cuvântul pe care Dumnezeu l-a făgăduit pentru timpul nostru, fiecare ar trebui să citească din nou versetul corespunzător: „...Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul şi la aceasta sunt rânduiţi” (1 Pt. 2:8). Aceasta doare, dar aşa este. Întotdeauna este vorba despre Cuvântul făgăduit pentru acest timp şi despre ceea ce face Dumnezeu în prezent. Cine nu primeşte şi nu crede este rânduit să rămână în necredinţă şi neascultare, să se poticnească şi să fie osândit.

Pentru unii El este Stânca Mântuirii, pentru alţii El este o piatră de poticnire. Cine nu-L crede pe Dumnezeu se poticneşte de această piatră din cauza neascultării faţă de Cuvânt. Şi este uimitor faptul că şi aici se vorbeşte despre rânduire. Ori de câte ori venea timpul împlinirii, toţi cei aleşi credeau, recunoşteau timpul şi ceasul şi aveau parte de ceea ce făcea Dumnezeu. Următorul lucru este valabil pentru ei: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (1 Pt. 2:9-10).

Pavel, care datorită chemării divine avea o responsabilitate directă, se prezintă în felul următor: „Pavel, rob al lui Dumnezeu şi apostol al lui Isus Hristos, potrivit cu credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi cunoştinţa adevărului care este potrivit cu evlavia...” (Tit 1:1).

Apostolul arată cât de important este să crezi adevărul şi care sunt consecinţele dacă adevărul nu este crezut: „...Şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună ...” (2 Tes. 2:10-11). Dragostea divină pentru Cuvânt este condiţia pentru ca acesta să ne fie descoperit şi să fim păziţi de orice minciună. Referindu-se la adevăraţii credincioşi, apostolul scrie mai departe următoarele cuvinte, pe care şi eu le aplic acum tuturor celor ce cred cu adevărat: „Noi însă, fraţi preaiubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului...” (v. 13).

În Epistola către Timotei, omul lui Dumnezeu scrie: „Dar Duhul spune lămurit, că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (1 Tim. 4:1).

Cu adevărat noi am ajuns în timpul de sfârşit şi vedem că şi acest Cuvânt se împlineşte. Pe cât de sigur este că fiecare învăţătură adevărată vine de la Dumnezeu, pe atât de sigur este că orice învăţătură greşită vine de la duhurile înşelătoare, de la draci. Doar Duhul Adevărului călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16:13). Şi numai „...cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8:14).

Apoi el i-a arătat tovarăşului său de lucru de atunci – şi astăzi nouă, tuturor – condiţia principală: „...vei fi un bun slujitor al lui Hristos Isus, fiindcă te hrăneşti cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături pe care ai urmat-o până acum” (1 Tim. 4:6b; Isa. 28:17).

Apostolul ne îndeamnă mai departe cu aceste cuvinte: „Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai altora; stăruieşte în aceste lucruri, căci, dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă” (1 Tim. 4:16). Amin!

„Învaţă pe oameni aceste lucruri şi spune-le apăsat. Dacă învaţă cineva pe oameni învăţătură deosebită şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie, este plin de mândrie şi nu ştie nimic...” (1 Tim. 6:2b-4).

Fiul Omului a spus: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine. Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine” (Ioan 7:16-17). Acelaşi lucru poate fi spus de fiecare adevărat slujitor trimis cu adevărat de Domnul. Mai întâi noi trebuie să fim gata să facem voia lui Dumnezeu şi abia după aceea ne va fi descoperită. Mai întâi, Domnul cel înviat i-a învăţat pe apostoli timp de 40 de zile (Fapte 1:1-5) şi după aceea le-a poruncit: „...Învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” (Mat. 28:20). Învăţătura apostolilor care ne-a rămas scrisă pe paginile Bibliei este învăţătura lui Hristos: ea rămâne valabilă până la sfârşit ca singura învăţătură adevărată (Fapte 2:42).

Noi trebuie să luăm foarte în serios şi următorul text din Scriptură: „...că nici o minciună nu vine din adevăr” (1 Ioan 2:21). Cu privire la adevăraţii credincioşi noi citim: „Pentru adevărul acesta care rămâne în noi şi care va fi cu noi în veac” (2 Ioan 1:2). La aceasta noi spunem: „Amin!”

În 2 Timotei 3, Pavel descrie lucrurile care vor avea loc la timpul sfârşitului: „După cum Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise, tot aşa şi oamenii aceştia se împotrivesc adevărului, ca unii care sunt stricaţi la minte şi osândiţi în ce priveşte credinţa” (2 Tim. 3:8). Ei se ridică mereu împotriva celui pe care Domnul l-a chemat să predice adevărul absolut în legătură cu planul de mântuire. Ei sunt oameni cu mintea stricată. La aceasta mai trebuie spus că fiecare învăţătură adevărată are un înţeles şi fiecare învăţătură falsă nu are niciun înţeles.

În Numeri capitolul 16 ne-a rămas scris că pe timpul lui Moise, împotriva lui s-a ridicat dispreţuitorul Core care era chiar din seminţia lui Levi, pe care Dumnezeu a ales-o să slujească în Templu. Acest levit a îngăduit ca în inima lui să se ridice invidia; el s-a uitat cu dispreţ la Moise, omul chemat de Dumnezeu şi s-a gândit că acel bărbat îşi dădea prea multă importanţă. Şi iată că el a strâns repede un grup în jurul lui. Dar apoi Dumnezeu l-a judecat pe acest Core care a dispreţuit trimiterea unică a lui Moise şi i-a făcut un sfârşit lui şi grupului său. De ce a fost scris acest exemplu pentru noi? Ca o avertizare (2 Tim. 3:16).

Nu prorocii mincinoşi şi hristoşii mincinoşi care se ridică peste tot pot face rău credincioşilor mesajului din timpul sfârşitului, ci desigur cei care „...se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor” (Fapte 20:30). Ei pretind că au fost chemaţi prin slujba mesagerului, dar apoi ei umblă pe propriile lor căi, ca Datan şi Core formând grupuri care cred descoperirile lor deosebite. Epistola lui Iuda spune despre ei: „Ei sunt aceia care dau naştere la dezbinări...”. Fiecare slujbă aşezată de Dumnezeu slujeşte cu adevărat la zidirea Bisericii (Efes. 4:11-16).

Desigur, dacă ar fi posibil, chiar şi cei aleşi ar putea fi înşelaţi de basmele meşteşugit alcătuite. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, acest lucru nu este posibil. Cei aleşi recunosc înşelăciunea religioasă; ei rămân în Cuvânt şi în Biserică.

Aşa cum în timpul lui Ilie cei 7.000 de bărbaţi din Israel nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal, după cum o arată omul lui Dumnezeu în Rom. 11:5, „Tot aşa şi în vremea de faţă este o rămăşiţă datorită unei alegeri prin har”. Amin.

Doar cei aleşi formează Mireasa Mielului care va fi luată în slavă la revenirea lui Hristos. Ei sunt fecioarele înţelepte care vor fi gata şi vor intra la ospăţul de nuntă (Mat. 25:10, Apoc. 19:7). Lor le este adresată această fericire: „Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud!” (Mat. 13:16). Ochii lor văd; urechile lor aud; inimile lor cred; ei recunosc ziua cercetării pline de har a lui Dumnezeu. Pentru ei sunt valabile toate cele nouă fericiri; ei au inima curată şi vor vedea pe Dumnezeu (Mat. 5:3-12). Ca cei aleşi, ei rămân în Cuvânt şi resping orice interpretare; ei rămân în har şi în dragoste; ei umblă pe căile lui Dumnezeu; ei ascultă numai ceea ce spune Duhul lui Dumnezeu Bisericii prin Cuvântul lui Dumnezeu.

O comparaţie care merită toată atenţia

Ce s-a întâmplat la prima venire a lui Hristos şi ce se petrece acum, înaintea celei de a doua Lui veniri? Ioan s-a ridicat şi a mărturisit despre lumină astfel ca toţi oamenii să vină prin el la adevărata credinţă (Ioan 1:7). Aşa cum Isaia 40:3 şi Maleahi 3:1 s-au împlinit în slujba lui Ioan Botezătorul şi anume că prin mesajul lui vor fi ajunse inimile părinţilor care trăiau în credinţa Vechiului Testament şi urma să fie pregătit un popor care să fie gata pentru Domnul (Luca 1:16-17), tot aşa inimile copiilor lui Dumnezeu sunt întoarse acum la învăţătura apostolilor şi la credinţa părinţilor apostoli. Prin acest ultim mesaj este pregătit din nou un popor pentru Domnul.

În 1 Cor. 10 Pavel ne-a arătat exodul poporului Său ales, Israelul. Ei toţi au fost sub nor; ei toţi au trecut prin Marea Roşie; toţi au fost botezaţi pentru Moise; toţi au mâncat mana; toţi au băut dintr-o stâncă duhovnicească, care era Hristos (vers. 1-4).

Dar apoi a venit sentinţa cutremurătoare: „Totuşi cei mai mulţi dintre ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie” (v. 5). În versetul 11, noi suntem cei vizaţi în mod direct: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor”. Acest exemplu a fost scris ca o avertizare pentru noi, cei ce trăim în timpul de sfârşit al acestei lumi. Nu ajunge să vorbim despre proroc, despre chemarea afară, despre botez, despre stâlpul de foc, despre ceea ce a făcut Dumnezeu – noi trebuie să ne întrebăm pe noi înşine ce a făcut Dumnezeu în vieţile noastre şi dacă Dumnezeu îşi găseşte cu adevărat plăcerea în noi.

În vremea de atunci majoritatea celor din poporul Său ales, Israel, n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu. Şi exact acesta este lucrul important, fapt pe care ni-l arată şi exemplul lui Enoh: înainte să fie răpit, el a primit mărturia că este plăcut lui Dumnezeu (Evrei 11:5-6).

Acesta este punctul important, ca noi să recunoaştem calea pe care Dumnezeu duce Biserica acum, pentru că doar aşa Îşi poate găsi Dumnezeu plăcerea în toţi cei ce vor fi răpiţi. În adâncul inimii lor ei sunt într-un acord deplin cu Dumnezeu, cu Cuvântul Lui şi prin aceasta ei sunt în voia lui Dumnezeu pentru această fază de încheiere a planului de mântuire.

Iată ce a trebuit să spună Domnul despre poporul Său ales, care a văzut marile Lui lucrări timp de 40 de ani şi care, totuşi, nu a crezut: „De aceea M-am dezgustat de neamul acesta şi am zis: «Ei totdeauna se rătăcesc în inima lor. N-au cunoscut căile Mele!»” (Evrei 3:10). Am recunoscut noi căile Domnului cu Biserica Lui pentru această perioadă de timp? Sau ne rătăcim în inimile noastre şi mergem pe propriile noastre căi?

Aici trebuie să ne referim la 2 Cor. 11:1-6. Pavel, omul chemat de Dumnezeu, era cuprins de o gelozie după voia lui Dumnezeu pentru că el îi logodise pe credincioşi cu un singur Bărbat şi el voia să prezinte lui Hristos o fecioară curată. Dar el se temea ca şarpele să nu-i înşele cu viclenia sa pe credincioşii uşuratici şi astfel să-i îndepărteze de la Hristos spre cel rău. De aceea el face o comparaţie cu ceea ce s-a întâmplat cu Eva. După ce a fost înşelată, Eva nu a mai fost fecioară. După ce a fost înşelată, ea a purtat în sine sămânţa şarpelui, s-a dat apoi lui Adam, l-a născut pe Cain şi a continuat să nască, aducând pe lume şi pe Abel (Gen. 4). În Eva au fost două seminţe diferite, doi fii care au fost numiţi fraţi (Gen. 4:8-10). Cain a fost un frate fals; el nu a fost fiul lui Adam şi nu se găseşte în nici una din spiţele lui de neam. El a fost fiul celui rău (1 Ioan 3:12).

Cu referire la Eva, fratele Branham a subliniat de multe ori faptul că şarpele a adăugat şi apoi a folosit un singur cuvânt pentru a pune la îndoială tot ce spusese Dumnezeu. În felul acesta s-a petrecut păcatul originar, „necredinţa” şi apoi amăgirea, care au dus la moartea firească şi duhovnicească. De aceea, fratele Branham a subliniat în mod repetat că necredinţa este „păcatul originar” care atrage după sine toate celelalte păcate şi fărădelegi. Fiecare interpretare face să se ridice îndoieli cu privire la ceea a spus Dumnezeu şi astfel credinţa este anulată şi înlocuită de necredinţă.

Care este taina cu privire la Hristos şi Biserica Mireasă? Maria era logodită cu Iosif, dar ea era fecioară. Ea a crezut făgăduinţa şi a spus: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” (Luca 1:38). Sămânţa divină a fost pusă în pântecele său printr-o zămislire supranaturală, aşa cum a fost spus dinainte în Ps. 22:9: „Da, Tu m-ai scos din pântecele mamei...” şi „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut” (Ps. 2:7; 2 Sam. 7:14). Şi astfel s-a împlinit Cuvântul din Isaia 7:14: „Iată, fecioara va rămâne însărcinată...” şi Cuvântul s-a făcut trup; Fiul lui Dumnezeu S-a născut (Mat. 1:18-25, Luca 1:26-38). În acelaşi fel, sămânţa divină a Cuvântului, în care se găseşte germenul de viaţă, este aşezată ca şi Cuvânt al făgăduinţei în pântecele feciorelnic al Bisericii, din care va ieşi ceata biruitorilor, cei care vor creşte la statura de om mare (Efes. 4:13).

Trebuie subliniat mereu că acum, la sfârşitul timpului de har, adevărata vestire a ultimului mesaj divin este mai importantă ca oricând: Cuvântul făgăduinţei asupra căruia veghează Dumnezeu şi pe care El Însuşi îl va aduce la împlinire în copiii făgăduinţei.

Ce are loc înaintea revenirii lui Hristos?

În Ioan 14 găsim făgăduinţa principală a iubitului nostru Domn: „Mă duc să vă pregătesc un loc...şi...Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine”.

Totuşi, înainte de aceasta, trebuia să se împlinească ceea ce El, de asemenea, a anunţat mai dinainte: „Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze din nou toate lucrurile” (Mat. 17:11). Făgăduinţa venirii unui proroc ca Ilie înainte de a veni ziua Domnului, este scrisă în Maleahi 4:5-6. Şi ea s-a împlinit în zilele noastre. Aşa cum Ilie a luat douăsprezece pietre, a rezidit altarul Domnului şi a chemat poporul Israel ca să ia o decizie, acelaşi lucru a avut loc prin slujba fratelui Branham, care a aşezat pe sfeşnic învăţătura celor doisprezece apostoli. Ilie s-a rugat: „Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne eşti adevăratul Dumnezeu şi să le întorci astfel inima spre bine!” (1 Împ. 18:37). Domnul Însuşi a întors şi inimile noastre.

Despre Răscumpărătorul nostru este scris: „Pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor; despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapte 3:21). Aşa cum a spus Dumnezeu, acum este timpul chemării afară, este timpul restituirii şi reaşezării în starea de la început. Temelia originală a fost pusă; mesajul divin, curat al Evangheliei veşnice este predicat (Matei 24:14; Apoc. 14:6).

La prima venire a lui Hristos, pe pământ au avut loc lucruri supranaturale: un înger, care a putut spune: „Eu sunt Gavril, care stau înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis să-ţi vorbesc...”, i-a apărut lui Zaharia în Templu şi i-a dat făgăduinţa naşterii lui Ioan Botezătorul (Luca 1:11-25). Apoi îngerul Gavril a venit la fecioara Maria şi i-a vestit naşterea Răscumpărătorului (Luca 1:26-38). În slujba Domnului nostru s-au petrecut mereu lucruri supranaturale. Şi credincioşii din Biserica de la început au trăit lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu. Ne amintim de chemarea supranaturală a lui Pavel (Fapte 9). În primele trei versete din Apocalipsa cap. 1 citim că Domnul a trimis pe îngerul Său ca să-i arate slujitorului Său Ioan tot ce urma să se întâmple. În ultimul capitol, în vers. 16, Domnul nostru mărturiseşte încă o dată: „Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru biserici”.

Pe 7 mai 1946, un înger a venit la fratele Branham şi i-a spus: „Nu te teme! Eu sunt trimis din prezenţa lui Dumnezeu să-ţi spun...”. După cum este cunoscut tuturor celor din cadrul mesajului, fratele Branham a primit în acest fel chemarea lui directă la slujba prin care inimile copiilor lui Dumnezeu au fost întoarse la obârşie, la început, la Cuvânt, la credinţa părinţilor apostoli. Cuvântul Domnului rămâne în veac şi „v-a fost propovăduit prin Evanghelie” aşa cum a mărturisit Petru (1 Petru 1:25). Noi avem de-a face acum cu cea mai importantă perioadă a planului de mântuire.

Mesajul celui care a premers prima venire a lui Hristos conţinea o făgăduinţă deosebită. Toţi cei care au crezut şi au fost botezaţi, l-au auzit pe Ioan spunând: „...El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Mat. 3:11). „În voi, care aţi auzit mesajul, ale căror inimi au fost întoarse la El, care aţi fost botezaţi, în voi Îşi va împlini El făgăduinţa!” În Fapte 2 citim cum s-a împlinit aceasta (vers. 33-41). În ziua de Rusalii, mai întâi cei 120 de credincioşi care erau strânşi în odaia de sus, au fost umpluţi cu Duhul Sfânt. Apoi, predica lui Petru a străpuns inimile multora şi ei au întrebat: „Fraţilor, ce să facem?” După aceea a venit răspunsul care este valabil şi astăzi: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.”

În Fapte 2:41 li s-au adăugat trei mii de suflete, iar în Fapte 4:4, cinci mii de suflete. Slujba premergătorului s-a meritat: multe inimi au fost pregătite; ei erau în aşteptare; ei au crezut făgăduinţa; ei au avut parte de ceea ce se petrecea în acele zile. În acelaşi fel, inimile adevăraţilor credincioşi sunt legate acum cu Domnul şi toţi sunt într-o mare aşteptare a lucrurilor pe care Dumnezeu le va face. Ei s-au lăsat botezaţi biblic în Numele Domnului Isus Hristos şi ei vor trăi lucrarea puternică a Duhului.

Pe 11 iunie 1933, din norul supranatural fratelui Branham i-au fost spuse următoarele cuvinte: „Aşa cum Ioan Botezătorul a fost trimis ca să premeargă prima venire a lui Hristos, la fel mesajul dat ţie va premerge a doua venire a lui Hristos!” Fratele Branham a repetat de mai multe ori aceste cuvinte în predicile sale şi chiar a accentuat: ,,Nu că eu voi fi premergătorul, ci mesajul va fi premergătorul.” Conform Isaia cap. 55, nu mesagerul, ca purtător al Cuvântului, va împlini scopul pentru care l-a trimis Dumnezeu, ci mesajul însuşi o va face. „Tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele.” (vers. 11)

Pentru că am fost un martor ocular care am trăit adunările fratelui Branham şi am fost în legătură cu el timp de zece ani, eu cunosc foarte bine ceea ce i s-a spus cu privire la mesajul pe care el trebuia să-l aducă. Dar mai târziu, s-au publicat versiuni complet diferite de cea originală şi autentică, versiuni în care cuvântul ,,mesaj” lipseşte. Conform ultimei versiuni, glasul i-ar fi spus: „Aşa cum Ioan Botezătorul a fost trimis ca premergător al primei veniri a lui Hristos, tu vei aduce a doua venire a lui Hristos.” O versiune mai veche spunea: „...tu eşti trimis să premergi a doua Lui venire.” Dar adăugarea sau scoaterea unui singur cuvânt, schimbă complet ceea ce a spus Domnul (Apoc. 22).

Motivul pentru care fraţii faslifică cu bună ştiinţă formularea trimiterii, este evident: prin aceasta ei vor să spună că, odată cu slujba fratelui Branham, totul s-a încheiat. Unii chiar cred că Domnul a venit deja şi acum îi pretinde pe ai Săi; alţii cred că răpirea a avut deja loc; iar alţii cred că Îngerul Legământului a venit pe pământ şi a pus un picior pe pământ şi altul pe mare; că Apocalipsa 10 s-a împlinit deja; că scaunul harului a devenit scaunul de judecată; că cele şapte tunete sunt şapte bărbaţi deosebiţi; şi multe alte lucruri care produc confuzie. Ei nu pot şi nu vor să creadă că la porunca Domnului fratele Branham doar a înmagazinat hrana şi a aşezat-o din coşuri pe rafturi, aşa cum a văzut în simboluri într-o viziune. Totuşi el nu a împărţit hrana pregătită pentru a fi servită la masă. Ei nu pot şi nu vor să creadă că pe 3 decembrie 1962 prorocul mi-a spus: „Aşteaptă cu împărţirea hranei până vei primi şi restul” şi „Hrana se află în predicile care sunt înregistrate pe benzi.”

În anii trecuţi, opt fraţi din patru ţări au călătorit la Jeffersonville pentru a vorbi cu cei doi martori care erau prezenţi atunci când fratele Branham a repetat prin descoperire ceea ce-mi spusese Domnul pe 2 aprilie 1962. Martorul principal, fratele Fred Sothman, care din 1948 a fost apropiat de fratele Branham ca nimeni altul, chiar a repetat ultimilor doi fraţi exact cuvintele pe care mi le-a spus prorocul. El a putut să-şi aducă aminte încă bine propoziţia: „Aşteaptă cu împărţirea hranei până vei primi şi restul.” De ce nici unul dintre fraţii care-şi publică teoriile nu i-a întreabat pe martori? Răspunsul este evident: atunci ei nu ar mai putea continua cu defăimarea; atunci ei ar trebui să recunoască ce face Dumnezeu în prezent prin mesajul acestui ceas.

Fiecare trebuie să se decidă dacă Îl crede pe Dumnezeu şi Cuvântul Lui sau crede interpretările; în cazul de faţă, dacă crede ceea ce a fost spus cu adevărat sau crede ceea ce au făcut falsificatorii din ceea ce a fost spus. Cu toate acestea, lui Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, Îi va fi prezentată o fecioară curată (2 Cor. 11) şi fecioarele înţelepte vor fi gata la revenirea Mirelui (Matei 25:10). Pregătirea fecioarelor înţelepte este, fără îndoială, legată de slujba slujitorului înţelept şi de ceata slugilor credincioase din Matei 24:45-47, pentru că direct în capitolul următor este spus: „Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare”. Aceasta se aplică timpului nostru. Foamea duhovnicească despre care s-a spus dinainte în Amos 8:11 este prezentă şi hrana care a fost depozitată prin porunca Domnului este împărţită acum, aşa cum mi-a poruncit Domnul pe 2 aprilie 1962. Mai târziu, El mi-a mai spus: „Slujitorul Meu, Eu te-am rânduit conform Matei 24:45-47 pentru a împărţi hrana...”. La Dumnezeu, totul decurge în ordine şi conform planificării divine. Ceea ce a spus El atunci este valabil şi astăzi: „Cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă; şi cine vă nesocoteşte pe voi, pe Mine Mă nesocoteşte...” (Luca 10:16).

O comparaţie importantă

Conform Matei 25:1-13, Împărăţia cerurilor este asemănată cu zece fecioare care au ieşit să-L întâmpine pe Mire. Toate au auzit mesajul şi şi-au luat lămpile cu ele. Dar apoi toate au adormit. Noi trebuie să comparăm Matei 25:5 cu Matei 13:25: sămânţa bună a fost semănată de Fiul Omului; apoi oamenii au adormit şi chiar acela a fost timpul pe care l-a folosit vrăjmaşul pentru a-şi semăna sămânţa lui rea. Fratele Branham a numit-o „sămânţa discordiei”. În pilda din Matei 25, toate fecioarele au adormit de asemenea şi chiar acum duşmanul foloseşte ocazia pentru a-şi semăna sămânţa lui. Fiecare interpretare este de fapt o sămânţă străină pe care a semănat-o vrăjmaşul. Spre seară s-a arătat lumina; la miezul nopţii, la trezire, se va descoperi cine a umblat în lumină şi a ajuns la ţintă – cine este nechibzuit şi cine este înţelept. Acest lucru nu are loc în timpul serii atunci când mesagerul apare (este în acţiune), ci are loc la miezul nopţii atunci când vine Mirele. Căci exact atunci este vremea când celor nechibzuite le lipseşte uleiul Duhului. Da şi apoi ele sunt trimise la cei ce vând – nu la El, Cel care botează cu Duhul Sfânt şi cu foc! Cei ce vând vorbesc mult despre descoperirea Duhului, dar ei înşişi nu o au.

Aproape că nu pot fi repetate cuvintele pe care Mirele le spune fecioarelor nechibzuite: „Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare şi au zis: «Doamne, Doamne, deschide-ne!» Dar el, drept răspuns, le-a zis: «Adevărat vă spun că nu vă cunosc!»” (Matei 25:11-12). Acest ,,mai pe urmă” sau ,,mai târziu” va fi atunci un „prea târziu”. Aceste cuvinte nu sunt adresate necredincioşilor, ci credincioşilor. Fecioare, care au auzit strigătul de trezire de la miezul nopţii şi care au ieşit în întâmpinarea Mirelui, trebuie să audă cuvintele: „Nu vă cunosc”. Ce s-a întâmplat cu ele? Au depăşit ele linia într-un anumit punct, au pierdut trecerea de la o fază la alta a lucrării lui Dumnezeu? S-au lăsat ele amăgite, duse în eroare?

În ultimul mesaj adresat Bisericii, Domnul stă în faţa uşii (Apoc. 3:20): dacă aude cineva glasul Lui şi deschide uşa, El va intra la el şi va cina cu el. N-au auzit fecioarele nechibzuite ultima bătaie în uşă şi nu au deschis uşa pentru El? La sfârşit ele însele vor sta în faţa uşii închise. De fapt Isus este uşa prin care noi trebuie să intrăm. El este Bunul Păstor şi oile Sale ascultă numai de glasul Lui (Ioan 10). Ce glas au ascultat fecioarele nechibzuite? Au urmat ele un străin care aduce învăţături străine? Acest ,,Nu vă cunosc”, adresat celor nechibzuite, este dincolo de înţelegerea noastră.

Toţi cei din Biserică, care acceptă vreo sămânţă străină sunt pângăriţi şi nu mai pot aparţine de fecioarele înţelepte; ei sunt amăgiţi, aşa cum a fost Eva. Pavel a spus-o cu toată claritatea că în cazul amăgirii, este predicat un alt Isus şi o altă evanghelie sub influenţa unui alt duh.

Cele nechibzuite se lasă aruncate încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură şi astfel gândurile lor sunt stricate şi atrase spre cel rău (2 Cor. 11:1-6). Cele înţelepte rămân credincioase şi primesc numai sămânţa Cuvântului. Ele rămân sub influenţa divină, crezând ce spune Scriptura şi aşa cum spune Scriptura. În ele triumfă credinţa care a biruit lumea.

Observaţi asemănarea între felul în care Domnul Se adresează făcătorilor de minuni, care de fapt sunt nişte înşelători şi fecioarelor nechibzuite: „Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.»” (Matei 7:23) şi:

„Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare şi au zis: «Doamne, Doamne, deschide-ne!» Dar el, drept răspuns, le-a zis: «Adevărat vă spun că nu vă cunosc!»” (Matei 25:11-12).

Pe cât de sigur s-a împlinit Scriptura referitoare la slujitorul credincios, pe atât de sigur se va împlini şi cea referitoare la slujitorul cel rău din Matei 24:48-51 şi de asemenea se va împlini ceea ce Pavel a spus prin duhul profetic: „Sunt mulţi nesupuşi, flecari şi amăgitori,...cărora trebuie să li se astupe gura. Ei buimăcesc familii întregi, învăţând pe oameni, pentru un câştig urât, lucruri pe care nu trebuie să le înveţe” (Tit 1-11). Şi în generaţia noastră mai întâi a fost semănată sămânţa bună; apoi a venit vrăjmaşul şi a semănat sămânţa lui pe acelaşi teren. Dar un proroc adevărat nu devine niciodată un proroc mincinos şi un slujitor înţelept trimis de Însuşi Domnul nu devine niciodată un slujitor rău – şi nici invers. Fiul Omului seamănă întotdeauna numai sămânţa bună prin slujitorii Săi, pe când vrăjmaşul seamănă sămânţa rea. Ceea ce a spus Domnul nostru rămâne adevărat pentru totdeauna: „Ţarina este lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina sunt fiii celui rău...” (Matei 13:38-52).

„Adevărat, adevărat vă spun că cine primeşte pe acela pe care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 13:20).

Prin învăţătura Sa, Dumnezeu face din dreptatea Lui o orientare pentru noi (Isaia 28:17, 1 Tim. 4:6, Tit 2:7). La masa Domnului este servită numai hrană curată. Acum se descoperă cine a găsit legătura cu lucrarea următoare a lui Dumnezeu şi trăieşte în prezenţa lui Isus Hristos şi, la fel, se vede clar cine a rămas la trăirile din trecut ale prorocului şi doar vorbeşte despre el şi despre lucrurile care s-au petrecut în slujba lui. Tot ceea ce a făcut parte din slujba mesagerului s-a împlinit şi nouă ne-a fost vestit întreg planul lui Dumnezeu. Fratele Branham a vorbit despre fiecare temă biblică. Ca şi Pavel, el a arătat bărbaţilor, femeilor, fiecăruia în parte locul lui potrivit; el a vorbit despre rânduiala în Biserică, despre slujbe, iar la porunca Domnului a vorbit şi despre dificila temă despre „Căsătorie, divorţ, recăsătorire”. Prin harul lui Dumnezeu, tot ce a învăţat fratele Branham poate fi rânduit biblic. În zilele biblice preocuparea nu era viaţa lui Moise sau Ilie, sau cea a lui Ioan Botezătorul, a lui Petru sau a lui Pavel, despre care nu ştim aproape nimic. La fel astăzi, preocuparea nu este povestea vieţii fratelui Branham, ci Isus Hristos şi planul de mântuire pe care Dumnezeu îl aduce acum la încheiere.

Noi respingem hotărât orice idolatrie şi cult al personalităţii. Numai cel ce nu recunoaşte că Dumnezeu nu-Şi împarte slava cu nimeni va adora bunurile personale ale prorocului, ba chiar şi mormântul acestuia. Noi însă nu-l predicăm pe proroc, ci lucrurile care i-au fost descoperite, ca şi lui Pavel, prin Duhul – noi Îl predicăm pe Isus Hristos ca fiind Acelaşi ieri, azi şi în veci. Oricine este ales cu adevărat, trăieşte în prezenţa lui Dumnezeu. Toţi cei aleşi sunt părtaşi slujbei prorocului prin faptul că ei recunosc ceea ce a făcut Dumnezeu şi încă face după plecarea acestuia. Preocuparea actuală este ceea ce Domnul Însuşi a rânduit mai dinainte pentru acest timp. În deplin acord, recunoscători, putem spune „Amin!”.

Satan, pârâşul fraţilor, foloseşte oameni duşmănoşi şi aflaţi sub influenţa sa, ca să distrugă influenţa pe care o are slujitorul lui Hristos prin vestirea Cuvântului. Pârâşul va fi aruncat afară la sfârşit, atunci când este răpit copilul de parte bărbătească, cel care după ospăţul de nuntă va cârmui toate Neamurile cu un toiag de fier (Apoc. 12:1-12). Aceasta este una din făgăduinţele date biruitorilor (Apoc. 2:26-29). Atunci va lua sfârşit slujba de Mijlocitor a lui Isus Hristos (1 Ioan 2:1-2). Dumnezeu ne-a dăruit în Hristos o ispăşire desăvârşită şi o neprihănire desăvârşită prin sângele Mielului lui Dumnezeu. Între cei aleşi nu va exista niciodată vrăjmăşie. Cei aleşi nu vor prigoni şi nu-i vor acuza niciodată pe alţii. Cain, sămânţa şarpelui, a fost cel care s-a prefăcut că iubeşte, a lăsat ca în el să se ridice invidia pentru că Dumnezeu nu a primit jertfa lui, devenind astfel primul ucigaş (1 Ioan 3:9-12, Gen. 4:8).

Pe cât de sigur a intrat Răscumpărătorul în Locul Preasfânt din cer ca Mare Preot (Evrei 9:11-14) cu propriul Său sânge şi a adus jertfă sângele Noului Legământ (Marcu 14:24) pe capacul ispăşirii făcut din aur curat (Evrei 9:15-22, Exod 25:17), pe atât de sigur este El Mijlocitorul Noului Legământ (1 Tim. 2:5). Scaunul de judecată de la care se pronunţa verdictul în Vechiul Testament a devenit scaunul harului. Doar când întreg planul de mântuire va ajunge la împlinire şi se va încheia, atunci scaunul harului se va transforma din nou în scaunul de judecată. Conform peceţii a şasea (Apoc. 6:12-17), aceasta se va petrece atunci când soarele se va întuneca şi luna se va preface în sânge, atunci când se va ivi ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare (Isaia 13:9-16, Ioel 2:31, Mal. 4:1, Fapte 2:20, 2 Petru 3:10).

Pavel scrie mai departe: „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi!” (Rom. 8:33). Cine vrea să-i condamne? Şi el enumeră o serie de lucruri care pot veni asupra celor aleşi, chiar necazuri şi prigoane şi încheie cu observaţia: „Totuşi, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 8:37-39).

Întreg planul de mântuire este bazat pe dragostea lui Dumnezeu. El ne-a iubit şi El ne-a răscumpărat şi noi, ca răscumpăraţii şi iubiţii Săi, putem să-L iubim pe El şi unii pe alţii, în dragostea Lui (Ioan 13:34-35).

Cei aleşi şi rânduiţi mai dinainte de întemeierea lumii vor trăi lucrarea de încheiere a lui Dumnezeu. Mai întâi în inimile lor va fi semănată sămânţa Cuvântului, peste care va cădea ploaia târzie (Osea 6:3, Ioel 2:23-24, Zah. 10:1, Iacov 5:7). Dumnezeu S-a îngrijit de toate lucrurile. La fel de sigur cum a încheiat El lucrarea de creaţie, la fel de sigur va încheia El şi lucrarea de răscumpărare. Amin. Amin.

Anul 2013

În iunie 2013 se vor împlini 80 de ani de când fratele Branham a auzit un glas puternic vorbindu-i din norul de lumină supranatural şi spunându-i că mesajul încredinţat lui va premerge a doua venire a lui Hristos.

Acum 50 de ani, mai precis în luna martie a anului 1963, la porunca directă a Domnului, fratele Branham a vorbit într-o serie de adunări despre descoperirea celor şapte peceţi. Un lucru extraordinar a avut loc înaintea acestui eveniment: pe 28 februarie 1963, fratele Branham era pe Muntele Sunset, în Arizona, SUA când deodată şapte detunături consecutive au zguduit întreaga zonă. El s-a referit de multe ori la aceste tunete şi le-a comparat cu Apocalipsa 10 şi a spus că ele sunt în legătură cu peceţile şi cu credinţa de răpire. Acolo, dintr-un nor de lumină supranatural i-au apărut şapte îngeri aşezaţi în formă de piramidă. Al şaptelea din această formaţie i-a vorbit şi i-a spus să se întoarcă la Jeffersonville şi să predice despre cele şapte peceţi. Predicile au fost ţinute din 17 până în 24 martie, anul 1963.

La deschiderea peceţilor era vorba despre descoperirea tuturor tainelor, despre vestirea întregului plan al lui Dumnezeu cu Biserica, cu Israel şi în general, totul fiind bazat numai pe Sfânta Scriptură.

Din păcate, niciodată nu au existat atât de multe interpretări ale spuselor prorocului, atât de multe direcţii şi învăţături, care sunt etichetate în mod greşit ca fiind „mesajul”, aşa cum se găsesc astăzi. Fiecare se referă la proroc deşi sunt prezentate interpretări personale, fără a se ţine seama deloc de ceea ce spune Biblia.

Chiar nu observă nimeni cât de mult adaugă ei la Cuvântul scris prin aşa-zisele „descoperiri deosebite”? Chiar nu se gândeşte nici unul măcar dintre ei la ceea ce a spus Domnul că se va întâmpla celor ce adaugă ceva la cuvintele prorociei şi anume: „...Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta...” (Apoc. 22:18-19)? Ei nu vor fi în cer, ci afară şi vor suferi urgiile din timpul necazului.

Cineva ar putea întreba, de exemplu, ce scrie în Biblie despre cele şapte tunete? Răspunsul este: nimic, absolut nimic. Ce aş putea spune eu despre asta, ca slujitor al lui Dumnezeu pe care Domnul l-a chemat să predice Cuvântul? Nimic. De ce? Pentru că eu respect ceea ce a spus glasul din cer: „Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete şi nu scrie ce au spus!” (Apoc. 10:4b). Cu privire la această temă controversată este absolut necesar să nu se ia doar citate din predicile anilor 1962/63, ci şi ceea ce a spus fratele Branham după deschiderea peceţilor. În predica „Descoperirea lui Dumnezeu” din iunie 1964, fratele Branham a spus: „Eu am răspuns: «Vezi, nu se poate adăuga sau scoate ceva din Cuvânt.» Apoi el m-a întrebat: «Acum, aceste şapte tunete ale căror glasuri s-au auzit, nu este aceasta o descoperire care va fi dată unui bărbat?» Eu am răspuns: «Nu, domnul meu. Asta ar însemna să scoţi sau să adaugi ceva la Cuvânt.» Totul este descoperit aici, iar cele şapte peceţi sunt descoperite şi ne arată ce a fost descoperirea. Vedeţi voi, El este încă Cuvântul. Voi nu puteţi ieşi din acest Cuvânt. Duhul lui Dumnezeu nu va părăsi niciodată acest Cuvânt. El va rămâne mereu cu Cuvântul Său...” (1 Cor. 4:6).

Sunt 80 de ani de când i s-a spus că mesajul va premerge a doua venire a lui Hristos. Au trecut două mii de ani de când Domnul a dat făgăduinţa revenirii Sale. Pavel scria deja în timpul său: „Nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi” (1 Cor. 15:51). Petru ne spune: „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9). Cuvintele Domnului nostru sunt încă valabile: „Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru” (Matei 24:42) şi „Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vremea aceea” (Marcu 13:33).

Ne putem aştepta ca în scurt timp să se producă revenirea Mirelui ceresc, care va avea loc de îndată ce ultimul ales va fi chemat. Important este ca noi să fim gata. „De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace” (2 Petru 3:14).

Ultimul mesaj a ajuns până la capătul pământului şi fiecare an ar putea fi şi ultimul. De cea mai mare importanţă pentru noi este orientarea primită prin Cuvântul prorociei, care nu permite nicio interpretare personală (2 Petru 1:20). Noi citim în Cuvânt despre lucrurile care au fost spuse dinainte pentru acest timp şi apoi noi vedem cum totul se împlineşte.

În prezent este absolut necesar să rânduim corect tot ceea ce priveşte planul lui Dumnezeu de mântuire şi de asemenea ca fiecare să se lase pe sine rânduit în mod corect. Eu cred că toţi cei ce şi-au primit alegerea şi rânduirea lor mai dinainte, pot crede din inimă ceea ce face Dumnezeu în prezent. Toţi ceilalţi trebuie să se împace cu soarta lor pentru că ei s-au poticnit de Cuvântul pentru acest timp şi nu au recunoscut ceea ce face Dumnezeu acum.

Pentru toţi cei ce au găsit har înaintea lui Dumnezeu, singurul adevăr valabil este ceea ce este scris în Cuvânt. Şi cei ce sunt sinceri în inima lor vor înţelege corect toate lucrurile. Eu nu trebuie să retrag nimic din lucrurile pe care le-am predicat sau le-am scris. Împreună cu toţi cei aleşi noi vom trăi desăvârşirea şi în cele din urmă răpirea, aşa cum mi-a fost arătat în ianuarie anul 1981, când am fost luat din trupul meu şi am văzut o mulţime mare de oameni îmbrăcaţi în alb. Închei cu cuvântul spus de apostolul Pavel: „Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu....Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu” (Fapte 20:24+27).

Sincerele mele mulţumiri se adresează tuturor celor aleşi şi rînduiţi mai dinainte de pe toate continentele pentru faptul că au rămas credincioşi Domnului, Cuvântului şi lucrării Lui.

„Apoi mi-a zis: «Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!» Apoi mi-a zis: «Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!»” (Apoc. 19:9)

„Şi Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» şi cine aude să zică: «Vino!» şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apoc. 22:17).

Aşteptări pe toate planurile

Pe 11 februarie 2013, Papa Benedict al XVI a surprins întreaga lume cu anunţul demisiei lui care a declanşat numeroase speculaţii privitoare la succesorul său.

„El va trebui să apere credinţa tradiţională, dar în acelaşi timp să fie deschis lumii omului modern. El trebuie să vegheze asupra unităţii bisericii cu 1,18 miliarde de catolici şi în acelaşi timp va planta credinţa în societăţile pluraliste şi multiculturale. El nu va fi prea bătrân, dar va aduce cu sine maturitatea şi o educaţie înaltă.” Acesta este felul în care un jurnalist rezumă aşteptările catolicilor de la noul papă. Bisericile protestante speră ca acesta să fie în primul rând un ecumenist.

În prezent, 349 de biserici şi denominaţiuni protestante cu peste 560 de milioane de oameni din peste 110 ţări sunt unite în Consiliul Mondial al Bisericilor. Papa Benedict XVI, foarte stimat în întreaga lume, a găsit întotdeauna cuvintele corecte şi textele biblice potrivite pentru a sublinia ,,unitatea creştinilor”. El a prezentat, de exemplu, cuvântul apostolului Pavel din Efeseni 4:4-6 care se referă la o credinţă şi un botez: Benedict a vorbit despre „mărturisirea prin botez a credinţei noastre în Dumnezeu”. Dar cine citeşte cu atenţie ceea ce este scris de fapt în Biblie, va afla că acea unică credinţă şi acel unic botez despre care vorbeşte Pavel n-au nicio legătură cu ,,un crez trinitar” şi cu ,,un botez trinitar” aşa cum este crezut şi practicat de către biserici.

Papa Benedict s-a referit şi la Ioan 17:21, unde se spune: „Pentru ca toţi să fie una...” şi aplică acest verset biblic ecumenismului. Dar cuvintele lui Isus nu se referă la o unire omenească a denominaţiunilor, ci la unitatea adevăraţilor credincioşi cu Isus Hristos, Domnul nostru, în Cuvântul Lui.

După ce Papa Ioan Paul al II lea, care venea din Polonia şi vorbea cursiv limba germană şi limba rusă a jucat rolul principal împreună cu Mihail Gorbaciov în succesul reunificării Germaniei, Papei german, Benedict al XVI-lea i-a revenit rolul de a face pregătirile pentru unirea tuturor bisericilor. Papa Ioan Paul al II lea i-a invitat pe reprezentanţii a 12 religii mondiale, la Assisi, în Italia; Papa Benedict al XVI lea a fost primul papă care s-a întâlnit vreodată cu un reprezentant al bisericii lutherane. Şi aceasta a avut loc la Wittenberg, în Germania, locul unde Martin Luther a produs străpungerea Reformei.

În anul 2017 va avea loc aniversarea a 500 de ani de la Reformă şi până atunci „rana produsă de Reformă” ar trebui să se vindece şi toate bisericile fiice să se întoarcă în sânul bisericii mamă, astfel ca separarea să se încheie şi să se poată înfăptui aşa-zisa „unitate în diversitate” într-o „biserică unică”.

Unificarea este căutată la toate nivelurile, fie că este în domeniul religios, politic sau economic. Germania a fost unită; Europa se uneşte; întreaga lume se uneşte sub un singur cap care va fi respectat de către toţi. Cu toate acestea, Biserica lui Isus Hristos nu este afectată de acest proces. Adevăraţii credincioşi nu găsesc nicio recunoaştere în această lume. Lor li se aplică ce a spus Domnul nostru: „Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume” (Ioan 17:14). Ei sunt uniţi sub Capul lor, Isus Hristos.

În anul 1993, deci cu numai douăzeci de ani în urmă, Vaticanul, ca stat papal a făcut schimb de ambasadori cu toate guvernele lumii, a recunoscut şi a stabilit relaţii diplomatice cu statul Israel. În orice caz, papa este singura personalitate stimată în întreaga lume şi este recunoscut ca o autoritate de către toate religiile şi guvernele. De 18 ani se duc negocieri cu privire la trei domenii principale: statutul Bisericii catolice în Israel, dreptul asupra locurilor sfinte şi taxele şi dreptul de proprietate al Bisericii catolice în Ţara Sfântă. În total sunt vizate 21 de locuri importante, terenuri şi clădiri. Până acum, cel mai mare obstacol a fost refuzul Israelului de a renunţa la controlul asupra Odăii de sus, care este situată pe Muntele Sion. Acum, Israel a cedat bisericii o „mică parte” şi a acordat papei un loc oficial în Odaia de sus.

Acum că cele mai mari obstacole au fost înlăturate, noul ambasador catolic în Israel arhiepiscopul Giuseppe Lanzarotto a negociat cu fostul ministru de interne Danny Ayalon un acord care va trebui semnat la Vatican în iunie 2013. Mai mult ca sigur acest acord va pregăti drumul pentru un tratat convenabil pentru palestinieni/musulmani, evrei şi creştini. Acesta va include Muntele Templului şi Ierusalimul de Est şi se presupune că va aduce mult aşteptata pace în Orientul Mijlociu şi apoi în întreaga lume (1 Tes. 5:3). De fapt prorocul Daniel a spus dinainte în cap. 9:27: „El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână...”. Noul papă va trebui să-şi asume rolul principal în negocierele de pace, pe care n-a putut-o împlini Papa Benedict, german şi martor al groaznicelor vremuri naziste. Cel mai potrivit ar fi un papă din SUA, marea putere recunoscută de întreaga lume, ca să unească toate religiile şi să clarifice statutul Ierusalimului pentru evrei şi musulmani. Ce va trebui să vină va veni.

Fratele Branham a spus că tratatul va fi încheiat cam în acelaşi timp când are loc răpirea. Citat: „În clipa când începe cea de-a şaptezecea săptămână, respectiv cei şapte ani, Biserica este plecată”. (6 august 1961). Citat: „După ce Biserica este răpită, Roma şi evreii vor face un legământ între ei”. (18 martie 1963). Prorocia biblică se împlineşte sub ochii noştri la toate nivelurile şi cu Israelul şi noi putem să ne ridicăm capetele ştiind că răscumpărarea este aproape (Rom. 8:23, 1 Cor. 15:50-58, 1 Tes. 4:13-18, 1 Ioan 3:1-3).

„Apoi mi-a zis: «Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape»” (Apoc. 22:10).

„Cel ce adevereşte aceste lucruri zice: «Da, Eu vin curând.» Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apoc. 22:20).

Din însărcinarea Lui

Călătorie misionară

Şi acest an a început cu o lungă călătorie şi anume în India. Am fost copleşit când fr. Swamy, după adunarea binecuvântată din Chennai, mi-a luat mâinile şi mi-a spus plin de recunoştinţă că el m-a auzit pentru prima dată predicând în anul 1964. El are acum 92 de ani şi cu greu a putut crede că eu mai călătoresc. Şi la Hyderabad şi New Delhi, credincioşii au călătorit sute de kilometri pentru a participa la adunări.

Fratele Branham a fost acela care mi-a dat în decembrie 1962 adresa unui evanghelist renumit din India. Aceasta a fost cea de a douăzeci şi patra călătorie misionară în India de la acea primă vizită din 1964. În tot acest timp, întreaga naţiune a fost inclusă în vestire, din Nordul îndepărtat până în Sudul extrem. Nu numai în India, dar şi în toate celelalte ţări din Asia şi Orientul Îndepărtat, Dumnezeu a făcut lucruri mari – cel mai recent fiind în Mongolia. Din păcate nu putem intra acum în detalii cu privire la ceea ce are loc acolo şi pe continentul african sau în alte părţi ale lumii.

Cu adevărat, toate naţiunile şi seminţiile sunt binecuvântate în Isus Hristos, aşa cum a făgăduit Domnul lui Avraam (Gal. 3:14). Noi suntem conştienţi că acum are loc ultima chemare astfel ca şi ultimul să fie chemat.

Două fotografii cu fraţii şi surorile noastre din India.

Puteţi să ascultaţi în direct, prin internet, adunările noastre lunare în primul sfârşit de săptămână al fiecărei luni – sâmbătă la ora 19:30 şi duminică la ora 10:00 ora Europei Centrale (ora 20:30 şi 11:00 pentru România). Predicile pot fi ascultate în limba română. Să aveţi parte de ceea ce face Dumnezeu în prezent conform planului Său de mântuire!

Pagina Misiunii din Krefeld

http://www.freie-volksmission.de

E-mail: HYPERLINK mailto:volksmission@gmx.de volksmission@gmx.de E. HYPERLINK mailto:Frank@freie-volksmission.de Frank@freie-volksmission.de

Telefon: +49.2151.545151

Fax: +49.2151.951293

Dacă doriţi să primiţi literatura noastră puteţi scrie la adresa de mai jos:

Mission Center

P.O. Box 100707

47707 Krefeld

Germany

© autor şi editor

EwaldFrank

*******

*****

***

*