Misiunea Liberă

• Audio Predici
• Video Predici
• Literatură
• Întâlniri
• LIVE
• Ewald Frank
• William Branham
• Link-uri
• Biblii
• Podcasts
• Login

Limba:

Creştinismul Tradiţional / Ewald Frank

Descărcaţi PDF

4. Creştinismul primar şi epocile următoare

În istoria bisericii sînt descrise în detaliu epocile care au urmat creştinismului primar. De aceea, în cercetarea noastră ne vom ocupa de aceste perioade de timp cît se poate de sumar. Perioadele ar putea fi împărţite aproximativ aşa: timpul bisericii primare pînă în anul 100 d. Hr., epoca imediat următoare timpului postapostolic în secolul al doilea, dezvoltarea pînă la Conciliul de la Niceea (325 d. Hr.), instituirea bisericii de stat în Imperiul Roman, epoca pînă în evul mediu, Reforma ca un început nou, mişcările de trezire ulterioare, introducerea în Evanghelia deplină şi reaşezarea bisericii în starea ei originară dinaintea revenirii lui Hristos.

Relatările istorico-bisericeşti nu oferă un tablou unitar. Mulţi au relatat presupuneri care au devenit legende, iar alţii le-au considerat fapte autentice. În afară de aceasta ar trebui să fie limpede pentru toţi că o scriere istorică de orientare catolică este cu totul altfel abordată'bc decît cea elaborată în manieră protestantă. Este necesară o privire generală asupra epocilor şi asupra desfăşurărilor care au avut loc, este necesară o comparaţie cu creştinismul primar. Numai din gura apostolilor am primit „ învăţătura apostolilor” . O scriere care a fost găsită în anul 1883 într-o mănăstire şi care a fost datată, cu aproximaţie, în perioada de timp 80-120 d. Hr., purtînd denumirea „ Învăţătura celor 12 apostoli” sau „ Didahie” , nu are nimic comun cu apostolii Domnului. Nici „ mărturia apostolică ”, care a fost discutată şi formulată la diferite concilii în sec. al IV-lea, nu poate fi atribuită apostolilor. Astfel au apărut falsuri şi răstălmăciri neintenţionate, care sînt considerate acum ca autentice. Numai în Faptele apostolilor şi în epistolele scrise de apostoli, care sînt încadrate în Noul Testament, găsim învăţătura adevărată. Apostolii au fost bărbaţi care au auzit Cuvîntul din gura Domnului şi l-au dat mai departe prin însărcinarea Sa. Prin ei a primit Biserica noutestamentară Cuvîntul curat, nefalsificat, al lui Dumnezeu, care singur poartă pecetea divină.

Pavel, care a fost chemat într-un mod supranatural şi a fost rînduit pentru a fi o unealtă aleasă, a fost adăugat de către Domnul la numărul apostolilor. El era cel care, pe baza însărcinării directe a putut spune: „ Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat ” (1 Cor. 11, 23). El a scris cea mai mare parte din epistole, exact 100 de capitole cu 2.325 de versete, în timp ce, de exemplu, Petru a scris numai 8 capitole cu 166 de versete. Pavel a primit Evanghelia în acelaşi mod ca şi proorocii din Vechiul Testament - prin descoperire (Gal. 1, 11-12), de aceea şi avertismentul lui, care ne trece prin măduva oaselor: „ Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! ” (Gal 1, 8). Ceea ce nu corespunde cu Evanghelia originară şi cu primii apostoli ai Domnului, se află sub blestem. Astfel privite lucrurile, avem de-a face de fapt cu un creştinism falsificat, aflat sub blestem, pe care criticii l-au avut în vedere în expunerile lor.

Cei patru evanghelişti depun mărturie despre Mîntuitor. Ei Îi descriu viaţa, lucrarea de la naştere pînă la moarte, învierea şi înălţarea. În privinţa aceasta, completîndu-se reciproc, sinopticii Matei, Marcu şi Luca ne redau un tablou întreg. Ioan, dimpotrivă, nu se ocupă nici de Betleem, nici de tabelul genealogic, el face un „ zbor de înălţime” şi arată chiar în primul verset al primului capitol cine este în realitate Hristos. Cele patru evanghelii dau o vedere de ansamblu a mîntuirii reale, pe care Dumnezeu a săvîrşit-o în Hristos aici pe pămînt. Ele sînt vrednice de crezare, pentru că ne-au fost transmise de martori care au văzut şi au auzit (2 Pet. 1, 16-18; 1 Ioan 1, 1-3).

Faptele apostolilor ne prezintă, mai întîi, naşterea supranaturală a bisericii primare prin pogorîrea Duhului Sfînt în chip vizibil (cap. 2). Aici este vorba de fapt despre un eveniment venit din cer. În prima predică apostolul Petru, care era umplut cu Duhul Sfînt, a vestit credincioşilor, prin însărcinarea lui Dumnezeu, pocăinţa şi iertarea păcatelor, botezul biblic (vers. 38) şi aceeaşi experienţă a botezului cu Duhul Sfînt pe care au trăit-o şi cei 120: „ Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sînt departe acum, în oricît de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru ”(vers. 39). Numai Dumnezeu singur salvează şi îi adaugă Bisericii Sale pe cei deveniţi credincioşi prin Duhul Sfînt (Fap. 2, 47).

Biserica primară era compusă din oameni care l-au experimentat pe Dumnezeu cu adevărat. Cei deveniţi credincioşi au fost botezaţi în apă, devenind în mod supranatural, prin Duhul Sfînt, mădulare ale unui singur trup (1 Cor. 12, 13), fiind înzestraţi cu daruri şi roade duhovniceşti (1 Cor. 12, 7; Gal. 5, 22-23). Aşa cum Hristos, prin trupul Său omenesc, a format Templul lui Dumnezeu, în care El a locuit şi prin care a lucrat, tot astfel Biserica primară a format Trupul Domnului, ea fiind gloata răscumpărată (1 Cor. 12, 12), pe care El, ca şi Cap (Col. 1, 18), a folosit-o spre a continua slujba Sa. EL a spus: „ Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi ” (Ioan 20, 21). Pentru ca multiplele sarcini să fie isprăvite, El a rînduit în Biserică apostoli, prooroci, păstori, învăţători şi evanghelişti (Ef. 4, 11).

În vremea primilor creştini nu existau demnitari ierarhi, erau doar bărbaţi vrednici de chemarea lor şi care îşi îndeplineau slujba sub călăuzirea şi inspiraţia Duhului Sfînt. Primii creştini nu au cunoscut nici preoţi şi nici predicatori în slujbă oficială, ci Biserica celor răscumpăraţi şi născuţi din nou era în întregime o preoţie împărătească şi alcătuia un popor sfînt (1 Pet. 2, 9; Apoc. 1, 6). Cele cinci slujbe amintite sînt rînduite pentru întreaga Biserică şi de aceea nu sînt limitate la o comunitate locală. Reprezentanţii, respectiv bătrînii comunităţii locale, slujesc şi păstoresc comunităţile locale suverane. Unii dintre ei care se ocupau de conducere, au fost numiţi episcopi şi trebuiau să fie căsătoriţi (1 Tim. 3, 1-7; Tit 1, 5-8). Existau şi comunităţi locale cu mai mulţi episcopi, deci cu mai mult decît un prezbiter conducător (Fil. 1, 1). Aceasta corespunde cu Iac. 5, 14, unde este scris ca un bolnav să-i cheme pe bătrînii comunităţii la sine. Pavel şi Barnaba au fost întîmpinaţi în Ierusalim de către biserică, apostoli şi bătrîni (Fap. 15, 4). La primii creştini mai domnea această ordine divină.

Pentru împlinirea unor sarcini practice în comunitatea locală, au fost chemaţi diaconi, care, la fel, trebuiau să fie căsătoriţi (1 Tim. 3, 8-13). Aceasta este necesar, pentru ca episcopii şi diaconii să înţeleagă şi să-i ajute din propria lor experienţă pe membrii comunităţii, în problemele lor de căsnicie şi de familie. Biserica primară nu cunoştea slujba de episcop aşa cum se practică azi. Conform 1 Tim. 3, 15 Biserica chemată la viaţă de către Hristos - este temelia şi stîlpul adevărului, deci elementul care are adevărul. Tîlcuirile proprii şi falsurile nu-şi au locul în această Biserică. Ca entitate divină pe pămînt, prin ea trebuie să se facă voia lui Dumnezeu pe pămînt, ca şi în cer.

În prima perioadă după înfiinţarea Bisericii noutestamentare, în cadrul ei au existat numai vestirea curată a Evangheliei şi învăţăturile biblice practicate de către apostoli. Biserica primară era un organism pătruns de viaţa lui Hristos, călăuzită de Duhul Lui, deci nu o denominaţie organizată.

Mai tîrziu, apostolul Pavel şi ceilalţi apostoli trebuiau deja să-i contracareze pe mulţi înşelători şi învăţători falşi. De acolo a început deja o dezvoltare pluralistă; mai multe orientări spirituale au existat în paralel. Una era compusă din credincioşi adevăraţi, care se orientau după Cuvînt şi după Evanghelia vestită de către apostolii rînduiţi de Dumnezeu, trăind-o pe aceasta în practică. Ioan a confirmat aceasta cu cuvintele: „... cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii” (1 Ioan 4, 6).

Celelalte mişcări se constituiau dintr-un amestec de adevăr şi tîlcuiri proprii, care a devenit mai tîrziu învăţătură. Pe astfel de bărbaţi îi numeşte Sfînta Scriptură „ fraţi mincinoşi” care s-au infiltrat, fără a avea o chemare divină pentru slujbă. Pavel o exprimă cu claritate: „ ...din pricina fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi...” (Gal. 2, 4). Aceştia erau bărbaţi care vesteau pe un alt Isus, care primiseră un alt duh şi care predicau o altă evanghelie (2 Cor. 11, 4). Apostolul Petru îi avertizează pe credincioşi de fraţii falşi, care introduc pe ascuns învăţături stricăcioase (2 Pet. 2, 1-3). Apostolul Iuda s-a exprimat asupra acestor devieri astfel: „ Vai de ei! Căci au urmat pe calea lui Cain! S-au aruncat în rătăcirea lui Balaam, din dorinţa de cîştig! Au pierit într-o răscoală ca a lui Core! ” (Iuda 11). Fraţii mincinoşi au falsificat, rătăciţii i-au condus pe alţii în rătăcire. Astfel au apărut aceste diverse mişcări spirituale.

Ioan vede în aceste mişcări deviaţioniste începutul mişcării anticreştine. Anti înseamnă „ împotrivă” şi, în conformitate cu aceasta, tot ceea ce nu corespunde cu Hristos şi cu Cuvîntul Său este împotriva Lui şi, astfel anticreştinesc. El scrie: „ Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri ” (1 Ioan 2, 19). Pavel îi numeşte pe aceşti bărbaţi lupi răpitori (Fap. 20, 28-30). În Apoc. 2, 2 se vorbeşte despre cei adevăraţi care puteau să deosebească faptul: „ ... că ai pus la încercare pe cei ce zic că sînt apostoli şi nu sînt, şi i-ai găsit mincinoşi.” Cum puteau ei să cerceteze fără greşeală şi să constate că aceşti bărbaţi se dădeau drept apostoli fără a fi însă? Ei cercetau dacă aceştia predicau ceea ce au predicat Petru şi Pavel. Verificarea trebuie făcută întotdeauna comparativ cu vestirea şi practica apostolică, acestea fiind unica unitate de măsură valabilă. Întrebarea: „ Ce este adevărat şi ce este fals? ” s-a pus deja atunci.

În textele amintite este vorba în chip vizibil despre devieri, care s-au dezvoltat în paralel cu Biserica lui Isus Hristos, ca orientări false în credinţă. Deja înaintea sfîrşitului primului secol au existat diferite învăţături false şi amestecate: unii se ţineau de învăţătura lui Balaam, alţii de învăţătura nicolaiţilor, alţii ascultau de o femeie numită Izabela, care se dădea drept proorociţă şi învăţătoare (Apoc. 2, 20).

Pentru ca să ştim exact ce este adevărat, ne-a fost lăsată în Sfînta Scriptură învăţătura curată a apostolilor. Chiar şi celelalte învăţături diferite, care au fost introduse de către cei neînsărcinaţi, îşi mai găsesc pomenirea. Avertismentul: „ Cercetaţi totul... ” (1 Tes. 5, 21) mai este valabil şi astăzi. Mulţi şi l-au însuşit, dar în practică nu l-au folosit corect. Ei i-au cercetat pe alţii de pe poziţia cunoştinţei proprii şi din perspectiva învăţăturii şi a practicilor lor, însă au uitat că înaintea singurului Dumnezeu există doar o singură unitate de măsură care poate fi aplicată oricui, pentru orice: mărturia întreagă a Cuvîntului lui Dumnezeu.

În secolul al doilea s-au extins cele mai diverse orientări spirituale pe lîngă Biserica Dumnezeului celui viu, Biserică ce crede şi lucrează întotdeauna după cum a lăsat Hristos învăţătura prin apostolii Săi. Învăţăturile dăunătoare primeau aderenţi tot mai mulţi. Calea îngustă a fost lărgită iar poarta a fost deschisă; fiecare orientare era interesată să primească membri cît mai mulţi, aşa cum mai este cazul şi azi. Dar pentru Biserica adevărată a lui Isus Hristos este valabilă, în toate timpurile, făgăduinţa aceasta: „ Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia ” (Luca 12, 32). Aceia care fac parte din turma cea mică ascultă numai de glasul Păstorului celui bun, care şi-a dat viaţa pentru oile Lui, adică ascultă de Cuvîntul Lui. Această «Ecclesia» a fost în toate timpurile gloata cea mică chemată afară, care-L urma fără compromis pe Păstorul ei.

În timpul post-apostolic se disting ca apărători ai credinţei Policarp (†155), care încă a fost împreună cu apostolul Ioan, şi Ireneu (†202), un ucenic al lui Policarp, dar la o examinare mai atentă nu mai este vorba exclusiv de valorile curate ale credinţei, vestită de primii apostoli. Pasul de la organismul divin la organizaţia omenească devine limpede.

Dezvoltarea lucrurilor în secolul al treilea pînă la Conciliul de la Niceea (325 d. Hr.), este contradictorie. În afară se extindea tot mai mult creştinismul „ deviat” în orice formă, pînă la recunoaşterea statală prin împăratul Constantin, încît a devenit o putere serioasă în Împărăţia Romană. Credinţa a devenit o filozofie nouă. Tradiţii orientale, amestecate cu gînduri elenistice şi romane, au diluat conţinutul original al credinţei. Disputele despre aşa-zisa „ hristologie” au început să agite spiritele.