Svobodná lidová misie

Ježíš Kristus včera, dnes a naveky tentýž jest. Žid.13.8

Jazyk:




Cine a devenit credincios se lasă botezat biblic în Numele Domnului Isus Hristos, prin scufundare în apă. Omul confirmă astfel din partea sa, faţă de Dumnezeu, că a acceptat Noul Legămînt iniţiat de către Dumnezeu. Răspunsul pe care Dumnezeu îl dă celui devenit credincios, constă în faptul că acesta este botezat cu Duhul Sfînt. Aici este vorba despre un eveniment supranatural pe care credincioşii adevăraţi îl trăiesc de la prima zi de Rusalii încoace. Despre tema aceasta s-ar putea scrie multe cărţi. În această prezentare vor fi citate însă în stil telegrafic numai cele mai importante domenii ale lucrării Duhului Sfînt. În primul rînd privim la făgăduinţele care au fost date înainte în legătură cu primirea Duhului Sfînt. Proorocul Ioel a descris evenimentul de la Rusalii în capitolul 3.

Asupra acestui eveniment nu are influenţă nici un om, este un eveniment supranatural care este dăruit omului de către Dumnezeu. De aceea Petru a zis: „ Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel: ‘În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor prooroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrînii voştri vor visa visuri!’ ” (Fap. 2, 16-17). Prin noţiunea „ zilele din urmă apostolul vrea să spună ultimii două mii de ani, pentru că la Dumnezeu o zi este ca o mie de ani ”(2 Pet. 3, 8).

Această experienţă este supranaturală şi este astfel înconjurată de semne însoţitoare care se află în afara capacităţilor omeneşti - daruri şi talente. Prin revărsarea Duhului Sfînt devin active cele nouă daruri ale Duhului în Biserică, aşa cum sînt descrise în 1 Cor. 12, 4-11; pe de altă parte, acelaşi Duh Sfînt lucrează cele nouă roade în viaţa individului, cum sînt ele enumerate în Gal. 5, 22-23. Acolo unde există Duhul lui Dumnezeu cu adevărat sînt descoperite darurile şi roadele Duhului, prin viaţa şi fiinţa lui Isus în mijlocul credincioşilor. Despre folosirea darurilor Duhului nu putem relata aici mai mult; acestea slujesc însă, la fel ca şi cele cinci slujbe (1 Cor. 12, 28; Ef. 4, 11), spre zidirea Bisericii (1 Cor. 12+14).

În Vechiul Testament, Dumnezeu a făgăduit revărsarea Duhului Sfînt peste orice făptură. În Noul Testament se spune că Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Cel ce botează cu Duh şi foc (Mat. 3, 11). Luca relatează despre prevestirea pe care a dat-o Ioan Botezătorul cu cuvintele: „ Cît despre mine, eu vă botez cu apă; dar vine Acela care este mai puternic decît mine, şi căruia eu nu sînt vrednic să-I leg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duhul Sfînt şi cu foc. ” (cap. 3, 16). Din legătura noţiunilor „ boteza cu Duh şi foc” s-a născut cuvîntul „ botezul Duhului ” , pentru că este vorba despre un „ botez interior” . Aşa cum a botezat Ioan în apă, credincioşii urmau să fie botezaţi în plinătatea Duhului.

Considerîndu-L persoană centrală, toată istoria mîntuirii se referă la Hristos; El este punctul central al istoriei mîntuirii. Dumnezeu a făcut un început nou în El, care este Cel întîi născut, peste care a venit Duhul, pentru a revărsa acelaşi Duh, prin El, peste toţi întîii născuţi: „ După ce a fost botezat tot norodul, a fost botezat şi Isus; şi pe cînd Se ruga, s-a deschis cerul, şi Duhul Sfînt S-a pogorît peste El în chip trupesc, ca un porumbel ” (Luca 3, 21+22). Isus, Fiul omului, se roagă. Cerul se deschide, iar Duhul Sfînt devine vizibil, aşa cum a plutit El deasupra adîncului, în Genesa 1, iar acum în chipul unui porumbel. Duhul lui Dumnezeu nu are nici un chip, dar se poate descoperi într-un chip.

În simbolul porumbelului se prezintă ceva, ca şi prin simbolul mielului. Fiul lui Dumnezeu nu are chipul unui miel, El umblă vertical ca şi noi oamenii. Prin acest simbol a fost concretizat sensul divin cu privire la mîntuire: mielul - ca animal de jertfă şi ca fiinţa cea mai blîndă dintre animale, apoi porumbelul, pasăre a cerului care nu posedă fiere şi este curată, pe care deja Noe a lăsat-o afară din corabie. Din cauza aceasta Duhul este simbolizat printr-un Porumbel care s-a pogorît peste Mielul lui Dumnezeu. Dumnezeu Se poate descoperi în multe feluri, rămînînd totuşi acelaşi.

Dumnezeu nu este un bărbat bătrîn cu o barbă lungă şi căruntă. Chiar dacă Daniel L-a văzut ca pe un Îmbătrînit de zile, care s-a aşezat pentru judecată (Dan. 7, 9-14). Pentru că El nu este supus stărilor vremelnice, El nu poate să îmbătrînească. Dar dacă este cazul ca El să Se arate ca Judecător, cînd Îşi va arăta autoritatea şi onoarea, atunci El se va descoperi aşa cum L-a văzut Daniel. În paralel cu aceasta se poate citi Apocalipsa cap. 1 şi se poate constata, poate cu mirare mare, că Fiul omului, care a venit, în proorocul Daniel, la Cel îmbătrînit de zile, pentru a primi apoi puterea peste toate popoarele (Dan. 7), este descris în Apocalipsa ca fiind acel Bătrîn: „ Capul şi părul Lui erau albe ca lîna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului ” (Apoc. 1, 14).

Este copleşitoare multitudinea descoperirii lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu a venit sub forma ungerii şi a inspiraţiei peste proorocii din Vechiul Testament. Despre Ioan Botezătorul se relatează că el a fost plin de Duh Sfînt de la naştere (Luca 1, 15). Despre Simeon se spune că Duhul Sfînt era peste el (Luca 2, 25-26). Despre Zaharia este scris că el a fost umplut cu Duh Sfînt (Luca 1, 67). Deja înaintea pogorîrii Duhului Sfînt, Domnul Isus a dat ucenicilor Săi, pe care i-a ales, însărcinările Sale prin Duhul Sfînt (Fap. 1, 2).

Duhul Sfînt lucrează în diferite feluri. El a vorbit, El a descoperit, El a prevestit etc. Fiul lui Dumnezeu, născut prin Duhul, care era totodată Fiul omului, L-a primit aici, pe pămînt, la începutul slujbei Sale, pe Duhul Sfînt, spre a-L dărui apoi pe acelaşi Duh Sfînt, care este numit şi „ Duh de înfiere ” (Rom. 8, 15), tuturor celor născuţi din Dumnezeu, pe care urma să-i răscumpere. Acolo a avut loc aşezarea Fiului lui Dumnezeu în slujba Sa, şi aici aşezarea fiilor şi fiicelor lui Dumnezeu.

Proorocii erau unşi, luminaţi, inspiraţi; dar ei erau veniţi prin naştere firească în această lume, ca oricare om. Neamul nou dumnezeiesc, care a luat fiinţă de la început prin Isus Hristos, este de origine cerească (1 Cor. 15, 47). Noi sîntem pe pămînt doar oaspeţi şi străini, patria noastră este „ acolo în înălţime” . Proorocii au proorocit de multe ori despre venirea Duhului Sfînt, iar Domnul Isus a vorbit despre venirea Mîngîietorului: „ Cînd va veni Mîngîietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl ” (Ioan 15, 26).

În mărturisirea de credinţă de la Niceea se spune: „ Cel care a ieşit de la Tatăl şi Fiul” (F. Hauss, Väter der Christenheit, pag. 40). Dar Cuvîntul lui Dumnezeu mărturiseşte clar: aşa cum a ieşit Fiul, ca descoperire vizibilă a lui Dumnezeu, ca Emanuel, din Dumnezeu, tot astfel a ieşit Duhul Sfînt din Dumnezeu. De aceea, în ambele cazuri este acelaşi punct de referinţă: Dumnezeu, care este Cel determinant, El este originea. Formula de rugăciune: „ Slavă Dumnezeului Tată, Fiul şi Duhul Sfînt ” este o născocire nebiblică.

Nu există nici un loc în care s-ar fi adus închinăciune înaintea Duhului lui Dumnezeu. Nici Fiul nu a acceptat vreo onoare, ci a spus: „ Eu nu umblu după slava care vine de la oameni.” (Ioan 5, 41). La întrebarea unui fruntaş: „ Bunule Învăţător, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? ”, Isus, ca Fiul omului, a dat răspunsul: „ Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun decît Unul singur: Dumnezeu. ” (Luca 18, 18-19). În ultimul verset din ultimul capitol al epistolei către Romani, Pavel rezumă închinarea corectă într-o singură frază: „ ...a lui Dumnezeu, care singur este înţelept, să fie slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin.”

Dacă Duhul lui Dumnezeu începe să lucreze într-un om, atunci se întîmplă, în principal, trei lucruri. Acestea ne sînt enumerate în Ioan 16, 7-11: „ Totuş, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mîngîietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimiteŞi cînd va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.”

Nici aceste trei noţiuni nu au fost lăsate în voia omului! Deci dacă vine Duhul, El va deschide ochii păcătosului: „ asupra păcatului”, că ei nu cred în Mine; asupra neprihănirii, că Eu Mă duc la Tatăl, iar voi nu Mă veţi mai vedea; despre judecată, că stăpînul lumii acesteia este judecat. A fost necredinţa primilor oameni care a dus, prin neascultare, la încălcarea poruncii divine. Este păcatul necredinţei - nu păcatele cele multe care sînt un rezultat al necredinţei, ci singurul păcat al necredinţei, care îi îndepărtează pe oameni de Dumnezeu şi de viaţa veşnică. Două texte biblice ne vor clarifica totul. Domnul a spus: „ De aceea v-am spus că veţi muri în păcatele voastre; căci, dacă nu credeţi că Eu sînt, veţi muri în păcatele voastre ” (Ioan 8, 24)Şi: „ Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Celce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă ” (Ioan 5, 24).

Dacă Duhul lui Dumnezeu vine peste un om, atunci El începe cu problema cea mai acută: necredinţa în Dumnezeu şi în Cuvîntul lui Dumnezeu. Apostolul Ioan scrie: „ Cine nu crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos.” (1 Ioan 5, 10). În clipa în care un om nu-L crede pe Dumnezeu şi nu acceptă ceea ce a făcut El în Isus Hristos, atunci el, Îl face pe Dumnezeu mincinos şi inversează rolurile: el se plasează pe partea adversarului, îi dă acestuia dreptate şi îl prezintă ca adevăr, dar prin aceasta Îl pune pe Dumnezeu în neadevăr, prezentîndu-L ca mincinos. Dumnezeu nu poate accepta aşa ceva.

Astfel Duhul Sfînt îl convinge pe păcătos, în primul rînd, despre păcatul necredinţei, îl îndeamnă la pocăinţă şi astfel la pasul al doilea - dreptatea, neprihănirea. În al treilea rînd, el ajunge la cunoştinţa că stăpînul acestei lumi este judecat. Dumnezeu însuşi a pronunţat judecata asupra Satanei. Conform Ioan 12, la această întîmplare s-a auzit glasul lui Dumnezeu ca un tunet puternic: „ Norodul, care stătea acolo, şi care auzise glasul, a zis că a fost un tunet. Alţii ziceau: ‘Un înger a vorbit cu El!’ Isus a răspuns: ‘Nu pentru Mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi. Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpînitorul lumii acesteia va fi aruncat afară’ ” (vers. 29-31). Satana, iniţiatorul fiecărui păcat, este judecat; capul şarpelui a fost zdrobit.

În ziua de Rusalii, credincioşii, care au fost curăţiţi mai înainte prin Cuvîntul adevărului şi au fost sfinţiţi, au fost apoi umpluţi cu Duh Sfînt. Fiecare poate să citească singur despre ceea ce s-a întîmplat acolo. A fost apogeul lucrării mîntuirii divine, care a parcurs drumul crucii, al învierii şi al înălţării, pînă la revărsarea Duhului. Pentru ca toţi să afle despre acest moment cu adevărat, „ ...deodată a venit din cer un sunet ca vîjîitul unui vînt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei.” Dar nu acest eveniment auzibil este mai important, ci ceea ce s-a repetat mai tîrziu de nenumerate ori: nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat cîte una pe fiecare din ei. Nu s-a mai relatat niciodată că un alt vuiet ca o furtună puternică ar fi venit, dar de fiecare dată cînd cei deveniţi credincioşi au fost botezaţi cu Duh şi cu foc, au existat rezultate asemănătoare ca la Rusalii: „ ... şi toţi s-au umplut de Duh Sfînt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească ” (Fap. 2, 2+4).

De Rusalii a avut loc o dublă minune supranaturală. Prima a constat în faptul că cei credincioşi au început să vorbească prin Duhul în alte limbi, iar a doua în faptul că fiecare persoană din mulţimea adunată, care era compusă din neamuri diferite a auzit vorbirea în propria sa limbă: „ Toţi se mirau, se minunau, şi ziceau unii către alţii: ‘Toţi aceştia care vorbesc, nu sînt Galileeni? Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut?’ ” (Fap. 2, 7+8). În ziua de Rusalii încă nu era necesar darul tălmăcirii, pentru că Duhul lui Dumnezeu a transmis vorbirea respectivă direct de la vorbitor la ascultător. Darul tălmăcirii este pomenit mai tîrziu printre cele nouă daruri ale Duhului. Într-un caz normal, darul acesta a fost folosit de doi sau cel mult trei credincioşi care au vorbit prin Duhul, pe rînd, în altă limbă, iar un altul a tălmăcit (1 Cor. 14, 27-28).

Domnul a prevestit deja aceasta prin proorocul Isaia: „ Ei bine! Prin nişte oameni cu buze bîlbîitoare şi cu vorbirea străină va vorbi poporului acestuia Domnul. El îi zicea: ‘Iată odihna; lăsaţi pe cel ostenit să se odihnească; iată locul de odihnă!’ Dar ei n-au vrut să asculte. ” (Isa. 28, 11-12). Chiar şi atunci cînd Duhul Sfînt vorbeşte direct în mod supranatural, prin oameni către oameni, de multe ori nu este primit. De Rusalii erau două grupuri prezente în mulţime: „ Toţi erau uimiţi, nu ştiau ce să creadă, şi ziceau unii către alţii: ‘Ce vrea să zică aceasta?’ Dar alţii îşi băteau joc, şi ziceau: ‘Sînt plini de must!’ ” (Fap. 2, 12-13).

Dar Petru nu s-a lăsat descurajat. El a executat tot ceea ce i s-a încredinţat, prezentînd planul lui Dumnezeu în mod corespunzător, în legătură cu ceea ce se întîmplase acolo. În predica sa el a ajuns la culmea evenimentului, mărturisind: „ Dumnezeu a înviat pe acest Isus, şi noi toţi sîntem martori ai Lui. Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfînt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.” (Fap. 2, 32-33). Acelaşi Duh Sfînt, care a venit peste Fiul lui Dumnezeu, a venit acum peste primii fii şi primele fiice, peste răscumpăraţii lui Dumnezeu, şi de atunci tot vine peste toţi fii şi toate fiicele lui Dumnezeu şi va veni pînă cînd Biserica Mireasă va afla desăvîrşirea, iar timpul harului se va încheia. Dumnezeu a prevăzut-o astfel în planul Său de mîntuire.

Din toate făgăduinţele din Scriptură, numai una este denumită ca „ făgăduinţa Tatălui”. La sfîrşitul celor patruzeci de zile, cînd Domnul a înviat, El a dat apostolilor Săi învăţătura despre Împărăţia lui Dumnezeu, cu o poruncă, nu numai cu un sfat bun: „ Pe cînd Se afla cu ei, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui - ‘pe care’ le-a zis El - ‘aţi auzit-o de la Mine. Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfînt’ ” (Fap. 1, 4+5). Nici chiar apostolii nu au înţeles bine că nu mai este vorba doar despre Israel, ci despre toate limbile, popoarele şi naţiunile, din care Domnul îi va chema pe oameni afară: „ Deci apostolii, pe cînd erau strînşi laolaltă, L-au întrebat: ‘Doamne, în vremea aceasta ai de gînd să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?’ El le-a răspuns: ‘Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpînirea Sa’ ” (Fap. 1, 6+7). După aceste cuvinte, Domnul cel înviat a spus, spre completarea misiunii Lui: „ Ci voi veţi primi o putere, cînd Se va pogorîDuhul Sfînt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi pînă la marginile pămîntului ” (Fap. 1, 8).

Primirea Duhului Sfînt este totodată o înzestrare referitoare la o slujbă împuternicită, care are loc prin vestirea Evangheliei despre Isus Hristos în toată lumea. Martorii adevăraţi ai lui Isus Hristos L-au trăit ca pe Cel înviat şi au fost umpluţi cu puterea Duhului Sfînt. În timpul apostolilor şi după aceea, cei care au devenit credincioşi au trăit experienţa botezului Duhului. Aceasta făcea parte din viaţa creştină. Atunci cînd Pavel a vizitat pentru prima oară un grup de ucenici în Efes, el i-a întrebat direct: „ Aţi primit voi Duhul Sfînt cînd aţi crezut?” (Fap. 19, 2).

Fundamentaliştii învaţă că Duhul Sfînt se primeşte automat, fără necesitatea unui eveniment supranatural corespunzător. Pavel întreabă însă aici foarte clar, dacă aceşti ucenici au primit Duhul Sfînt cînd au crezut. „ Ei i-au răspuns: ‘Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfînt.’ ‘Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?’ le-a zis elŞi ei au răspuns: ‘Cu botezul lui Ioan’. Atunci Pavel a zis: ’Ioan a botezat cu botezul pocăinţei, şi spunea norodului să creadă în Cel ce venea după el, adică în Isus.’ Cînd au auzit ei aceste vorbe, au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Cînd şi-a pus Pavel mîinile peste ei, Duhul Sfînt S-a pogorît peste ei, şi vorbeau în alte limbi, şi prooroceau ” (Fap. 19, 2-6). Deci credincioşii au fost botezaţi în apă şi au fost umpluţi cu Duhul Sfînt.

Filip a trăit o trezire puternică în Samaria. Apoi au mai venit apostolii Petru şi Ioan la faţa locului. „ Aceştia au venit la Samariteni, şi s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfînt. Căci nu Se pogorîse încă peste niciunul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus. Atunci Petru şi Ioan au pus mîinile peste ei, şi aceia au primit Duhul Sfînt. ” (Fap. 8, 15). Evangheliştii sec. al XX-lea organizează campanii mari, înflăcărează masele, încasează o grămadă de bani şi dispar din nou. Despre botez nu predică nimic, şi numesc „ lucrarea Duhului” o exaltare emoţională, pe care ei înşişi o provoacă printr-o atmosferă înfierbîntată.

Dumnezeu a lucrat cu Corneliu şi cu Petru în acelaşi timp, în mod supranatural, şi astfel l-a adus pe apostol în casa acestui comandant temător de Dumnezeu. După ce Petru a ajuns la apogeul predicii sale, Duhul Sfînt a căzut peste toţi acei care au ascultat cuvîntarea lui. „ Toţi credincioşii tăiaţi împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi cînd au văzut că darul Duhului Sfînt s-a vărsat şi peste Neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu. Atunci Petru a zis: ‘Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia, care au primit Duhul Sfînt ca şi noi?’ ” (Fap. 10, 45+46). Aceasta dovedeşte că botezul Duhului şi botezul în apă la cei deveniţi credincioşi sînt inseparabile. Succesiunea poate avea loc diferit.

Se merită subliniat ce a explicat Petru în legătură cu acest eveniment, la adunarea Bisericii din Ierusalim: „ şi, cum am început să vorbesc, Duhul Sfînt S-a pogorît peste ei ca şi peste noi la început. ” (Fap. 11, 15). În legătură cu tot ceea ce priveşte viaţa de credinţă, trebuie să ne întoarcem la început. În timpul de azi toate noţiunile sînt şterse, deformate şi răstălmăcite. Se folosesc aceleaşi formulări, dar se exprimă totuşi cu totul altceva.

Există semnalmente deosebite care descriu lucrarea Duhului Sfînt. EL este un Mîngîietor, El este un Învăţător, El ne călăuzeşte în tot adevărul. Domnul a spus: „ Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Cînd va veni Mîngîietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; că El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi. Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi ” (Ioan 16, 12-15).

Tot ce i-a aparţinut lui Dumnezeu este răscumpărat prin Hristos, a fost plătit şi Îi aparţine. Tot ce este al Lui primeşte Duhul Lui. De aceea este scris: „ Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este a Lui.” (Rom. 8, 9). Duhul adevărului ne învaţă tot ce este scris în Cuvîntul lui Dumnezeu, descoperă legăturile şi ne dăruieşte o privire în voia directă a lui Dumnezeu şi în planul Său de mîntuire. Copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu vor fi supuşi călăuzirii directe a Duhului. „ Căci toţi cei ce sînt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sînt fii ai lui Dumnezeu.”(Rom. 8, 14). Duhul lui Dumnezeu călăuzeşte întotdeauna corespunzător cu Cuvîntul lui Dumnezeu.

Şi în privinţa primei învieri şi a transformării trupurilor muritoare este necesară puterea Duhului Sfînt. Fără aceasta nu există nici o transformare. „ ...şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi ” (Rom. 8, 11). Zicala populară spune: „ Dacă n-ar fi vorba ‘dacă’... ” Importanţa acestui cuvînt devine aici clară: dacă Duhul locuieşte în noi se va întîmpla aşa cum este scris. Dacă El nu locuieşte însă în noi, atunci trupurile muritoare nu pot fi transformate şi înviate. Apostolul Pavel explică acest gînd, în acelaşi capitol, mai departe: „ De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii - nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o - cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că pînă în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile naşteriiŞi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintîi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru ” (Rom. 8, 19-23).

Pentru gloata celor întîi născuţi Duhul lui Dumnezeu este darul cel dintîi, pecetea, siguranţa că nu numai sufletul este răscumpărat, ci şi trupurile acestea muritoare vor fi transformate la venirea lui Isus Hristos. Duhul lui Dumnezeu, care este numit şi ungere, este descris ca pecete sau pecetluire. „ ...şi Cel ce ne întăreşte împreună cu voi, în Hristos, şi care ne-a uns, este Dumnezeu. El ne-a şi pecetluit, şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului. ” (2 Cor. 21-22). Isus este „ Hristosul” , este „ Unsul lui Dumnezeu”. (Fap. 3, 19-21; Fap. 10, 38). Cuvîntul „ Hrist” înseamnă de fapt „ Unsul ” . De aceea toţi care au primit Duhul Sfînt pot fi denumiţi „ creştini” . Cine nu este uns cu Duhul Sfînt, în mod biblic, şi cine nu a primit pecetea divină, nu are voie, conform mărturiei Sfintei Scripturi, să se numească „ creştin” .

Pentru că în toate domeniile există două seminţe diferite şi imitaţii ale originalului, Domnul Isus nu a vorbit despre „ Isuşi mincinoşi”, ci despre „ Hristoşi mincinoşi” , despre „ unşi mincinoşi” şi „ prooroci mincinoşi” , care se vor ridica în timpul sfîrşitului. Prin aceasta El se referă la dezvoltarea anticreştină - ea cuprinde oameni care pe de-o parte sînt unşi, pe de altă parte sînt împotrivitori ai lui Hristos, ai Cuvîntului Său. „ Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, pînă acolo încît să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.” (Mat. 24, 24). Dumnezeu revarsă Duhul Său ca o ploaie peste orice făptură. Aici însă nu depinde numai de ploaie, ci de sămînţa care este în interiorul inimii omului. „ ... căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Mat. 5, 45). Există unşi în timpul sfîrşitului care nu se lasă puşi în concordanţă cu Cuvîntul lui Dumnezeu, aşa cum au existat deja unşi la încheierea primei epoci, dar care erau falşi. „ Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri. ” (1 Ioan 2, 19).

În Mat. 7, 21-23 Domnul descrie acest grup care face lucruri mari în Numele Lui, dar nu se lasă rînduit în planul de mîntuire al lui Dumnezeu, nu Îl recunoaşte pe El şi din cauza aceasta nu este recunoscut nici de către El. Fie că sînt atinşi, prin aceste cuvinte, predicatorii moderni de la televiziune, sau sînt atinse mişcările charismatice, ori sînt atinşi evangheliştii făcători de minuni, toţi merg în propriile lor direcţii, fără a se supune Cuvîntului lui Dumnezeu şi fără a-L respecta pe Hristos, în calitatea Lui de Cap, folosindu-se însă de Numele Lui, oriunde le convine.`

„ Cînd un pămînt este adăpat de ploaia care cade adesea pe el, şi rodeşte o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat, capătă binecuvîntare de la Dumnezeu. Dar dacă aduce spini şi mărăcini, este lepădat şi aproape să fie blestemat, şi sfîrşeşte prin a i se pune foc. ” (Evrei 6, 7+8). Referinţa la o experienţă ca la Rusalii nu ajută la nimic. Dacă este vorba despre sămînţa adevărată, atunci trebuie să apară şi roada Duhului, ca la credincioşii adevăraţi de la început. Isus, Domnul nostru, nu a spus: „ Prin darurile lor îi veţi recunoaşte” , ci „ După roadele lor îi veţi recunoaşte! ” Daruri se găsesc în ambele grupuri; dar roada adevărată a Duhului se va găsi însă numai în sămînţa adevărată, dumnezeiască, care va fi pecetluită. Mulţi au o ungere; pecetluirea o au însă numai cei întîi născuţi, care se lasă rînduiţi prin Duhul în concordanţă cu Cuvîntul lui Dumnezeu.

În epistola către Efeseni, Pavel adresează un cuvînt către credincioşii adevăraţi: „ ...şi voi, după ce aţi auzit cuvîntul adevărului (Evanghelia mîntuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfînt, care fusese făgăduit, şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor cîştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui ” (Ef. 1, 13-14). Aici nu este vorba despre nici o lucrare religioasă, pe care ar îndeplini-o vreun demnitar, ci despre un eveniment supranatural trăit, venit direct de la Dumnezeu. Apostolul îndeamnă: „ Să nu întristaţi pe Duhul Sfînt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării ” (Ef. 4, 30).

Obsah 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32