Mission Populaire Libre

Jésus-Christ est le même hier, aujourd'hui et éternellement" (Hèbreux 13:8)

Langue:




Experienţa neprihănirii pune capăt vieţii vechi, care a fost trăită fără Dumnezeu, şi face o introducere la înnoirea interioară. Deşi este vorba despre o singură lucrare de răscumpărare şi despre o singură răscumpărare, totuşi lucrarea divină şi plină de har se face vizibilă treptat în diferite domenii ale vieţii şi este exprimată prin noţiuni diferite.

Totul începe prin trezire: omul despărţit de Dumnezeu, care este mort spiritual, este trezit la realitate. Aceasta se întîmplă prin Duhul lui Dumnezeu, prin predicarea Evangheliei. Pînă atunci omul este într-adevăr mort spiritual, fără ca s-o ştie. Pentru el lumea este în ordine, el nu-şi dă seama că ceva nu este în ordine.

Indiferent dacă este sau nu religios, omul înlătură orice gînd care se referă la viaţa de după moarte, la responsabilitatea personală înaintea lui Dumnezeu, în faţa judecăţii. Cel ce nu exclude o astfel de posibilitate îşi spune lui sau altora: „ Eu nu am omorît pe nimeni şi nu am făcut cutare sau cutare lucru, deci nu va fi aşa de rău, dacă va veni ceva”. Dar atunci vine ceva cu adevărat. Toţi ar trebui să afle că Dumnezeu nu este un bunic bătrîn sau un unchi drăguţ, în faţa căruia poţi avea trecere prin cîteva cuvinte măgulitoare. Atunci Dumnezeu nu mai este Mîntuitorul iubitor, ci un Judecător aspru. EL este legat de propriul Său Cuvînt şi trebuie să judece conform acestuia.

Aşa cum El este legat acum de Cuvîntul Lui şi îi iartă pe toţi care Îl cred, dîndu-le har şi dezvinovăţîndu-i, tot aşa El va judeca drept pe toţi care I s-au opus, contrazicînd Cuvîntul şi planul Său de mîntuire. Chiar şi aceia care au încercat să facă ceva pe căi proprii, fără să se fi predat Domnului cu adevărat, vor fi decepţionaţi. Nu contează doar să crezi, ci trebuie să-L crezi pe Dumnezeu - să crezi după cum a stabilit El condiţiile în planul Său de mîntuire referitor la omenire. Cine nu-L crede pe Dumnezeu, îl face astfel mincinos (1 Ioan 5, 10).

Mai întîi este aşa, omul firesc nu ia seama la lucrurile spirituale, chiar dacă este religios şi procedează astfel. Totul începe cu trezirea conştiinţei din somnul spiritual. La predica lui Petru de la Rusalii, oamenii au fost aşa de mişcaţi şi au fost treziţi în interiorul lor, încît au întrebat: „ Fraţilor, ce să facem? ” (Fap. 2, 37b).

Prin vestirea Evangheliei, ascultătorii află diferite lucruri despre Dumnezeu, fac cunoştinţă şi au experienţă cu El. Atunci cînd Petru a predicat în casa lui Corneliu, în timpul predicii cei prezenţi au aflat totul dintr-o dată, de la pocăinţă pînă la botezul cu Duhul Sfînt (Fap. 10, 34-48). Depinde de poziţia interioară a ascultătorilor, de aşteptarea lor în credinţă şi de predica împuternicită, astfel Duhul lui Dumnezeu poate lucra conform Cuvîntului vestit. Este bine că nu există şabloane care pot fi aplicate. Credinţa adevărată şi valabilă înaintea lui Dumnezeu vine din predică - din mesajul Evangheliei depline. Ascultătorii Cuvîntului pot trăi toate experienţele spirituale care sînt nesesare pentru mîntuire. Duhul lui Dumnezeu începe să lucreze dăruind omului putinţa să-şi recunoască starea sa proprie, aceasta conducînd la pocăinţă. Omul simte durere pentru lucrurile pe care el nu le-a făcut corect, şi cere iertare de la Dumnezeu.

Cunoştinţa despre păcat pătrunde aşa de adînc, încît fiecare om îşi dă seama în prezenţa Dumnezeului sfînt: „ Doamne, eu am păcătuit împotriva cerului şi împotriva Ta! ” Apoi urmează o corectare. Cine a furat, nu mai fură; cine a minţit, nu mai minte; ş.a.m.d. Are loc o pocăinţă interioară şi o înnoire înspre Hristos, care se revarsă în naşterea din nou. Cel cuprins astfel se roagă Domnului ca să-l ierte pentru totul şi Îi mărturiseşte ce îl apasă şi îl frămîntă. În timpul rugăciunii se întîmplă ceva neobişnuit, adică lucrarea supranaturală a harului: dintr-o dată vine siguranţa mîntuirii şi pacea lui Dumnezeu în inimă. Un om care simte o părere de rău, ştie din clipa respectivă că numai credinţa în Isus Hristos poate mîntui. Este o experienţă adevărată, în interior are loc o transformare, o lucrare directă a Duhului lui Dumnezeu în omul devenit credincios. Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte duhului său că el a devenit un copil al lui Dumnezeu (Rom. 8, 16). Mîntuirea în Hristos se poate afla pînă în ziua de azi; această experienţă este posibilă.

Cine se întoarce cu adevărat la Dumnezeu, prin credinţă, şi îşi deschide inima cu încredere şi nu zice doar: „ Eu mă duc pînă acolo să aud cum stau lucrurile” , ci vine într-o poziţie corectă şi începe să vorbească cu Domnul, după ce i-a permis Cuvîntului Lui să pătrundă, prin predică, în inima lui, acela Îl va afla pe Dumnezeu cu adevărat, ca în creştinismul primar. EL este credibil, în El ne putem încrede cu adevărat.

Din păcate, multe mişcări spirituale prezintă un tablou fără o imagine clară despre calea îngustă a Domnului şi fără experienţa personală obţinută în urma părtăşiei cu Isus

În discuţia cu Isus trebuie să fie o credinţă ca de copil, la fel cum răspundem la o scrisoare. Noi ne referim la ceea ce ne-a scris El, pentru că, prin Cuvînt, Dumnezeu ne vorbeşte nouă, iar prin rugăciune vorbim noi cu Dumnezeu. EL ne face oferta Sa, ne face cunoscută voia Sa. În rugăciune ne referim la aceasta şi Îi mulţumim pentru toate acestea. Astfel omul ajunge într-o părtăşie personală cu Dumnezeu.

Prin credinţă şi încredere permitem Cuvîntului să ne vorbească, astfel simţim cum, dintr-o dată, Cuvîntul ni se adresează în mod personal, ca lui Nicodim: „ Drept răspuns, Isus le-a zis: ‘Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu’ ” (Ioan 3, 3). Experinţa naşterii din nou este o necesitate dumnezeiască pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. „ Nu te mira că ţi-am spus: ‘Trebuie să vă naşteţi din nou’ ” (Ioan 3, 7). Experienţa naşterii din nou nu are nimic de-a face cu filozofia reîncarnării, care în mod greşit este numită a fi naşterea din nou. Prin naşterea din nou, aşa cum o învaţă Sfînta Scriptură, omul nu se întoarce într-o altă formă sau într-un alt chip, ci aşa cum este şi trăieşte el devine credincios, primeşte Cuvîntul lui Dumnezeu în sine, iar Duhul Sfînt înfăptuieşte naşterea şi aduce viaţă nouă, divină, în sufletul omului.

„ Dar, cînd s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, şi dragostea lui de oameni, El ne-a mîntuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfînt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mîntuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice. ” (Tit 3, 4-7).

În cap. 2, 11 apostolul scrie: „ Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mîntuire pentru toţi oamenii, a fost arătat.” Omul care a primit har recunoaşte ce îi slujeşte pentru mîntuire şi ce îi este necesar în acest sens. În epistole sînt descrise experienţele celor ce, în marea lor majoritate, au văzut şi au trăit împreună cu Hristos. Pentru că El este acelaşi ieri, azi şi în veci (Evrei 13, 8), se poartă acum la fel cu toţi acei ce vin la El. Cel ce acceptă Cuvîntul adevărului, trăieşte ce a fost făgăduit. „ El, de bună voia Lui, ne-a născut (născut din nou) prin Cuvîntul adevărului, ca să fim un fel de pîrgă a făpturilor Lui.” (Iac. 1, 18).

Apostolul Petru exprimă acelaşi gînd şi scrie: „ Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima; fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămînţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvîntul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămîne în veac.” (1 Pet. 1, 22-23). Cine trăieşte experienţe personale cu Dumnezeu, aşa cum sînt descrise în Cuvînt, acela devine o parte a Cuvîntului Său şi a voiei Sale, prin aceasta el dovedeşte că este rînduit în planul de mîntuire al lui Dumnezeu. Astfel de oameni pot rîndui corect tot ce este scris. Este necesară o unitate între cei răscumpăraţi şi Răscumpărător, pentru ca să vedem aşa cum vede El şi să dorim ceea ce doreşte El.

Cu experienţa pocăinţei, a înnoirii şi a naşterii din nou începe calea urmaşului lui Isus Hristos. Pentru aceasta întregul om este solicitat cu voinţa şi puterea sa. În ceea ce priveşte calea de urmat, se pot citi multe texte biblice. Domnul stă dintr-o dată pe primul loc. Dacă este necesar trebuie lăsate în urmă casă şi curte, soţie sau soţ, fraţi, părinţi, copii, prieteni etc., din pricina Împărăţiei lui Dumnezeu (Luca 18, 29); lucrul acesta înseamnă că dacă numai omul respectiv vine la credinţă, iar ceilalţi din familie nu cred, el nu poate fi reţinut de cei necredincioşi. Ca să fi un urmaş al lui Hristos nu trebuie să intri într-o mănăstire sau într-o congregaţie, ci trebuie să rămîi într-o viaţă de zi cu zi normală, adică să rămîi în familie şi în serviciu şi să-ţi rînduieşti viaţa şi activitatea într-un mod corespunzător voiei lui Dumnezeu. Părăsirea drumului lat şi pornirea pe calea îngustă aduc cu sine consecinţe pentru fiecare om. Nimeni nu poate sluji la doi stăpîni, nimeni nu poate umbla pe două căi în acelaşi timp. Decizia trebuie să vină, iar viaţa unui om depune mărturie despre calea lui pe care umblă.

Înnoirea trăită se referă la inima omului, conform Cuvîntului din Scriptură: „ Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră, şi vă voi da o inimă de carne” (Ez. 36, 26). Omul înnoit în interior stă înaintea unei mari probleme; el trebuie să arunce tot ce aparţine omului vechi care a fost în el. În fond, orice om necredincios duce o viaţă dublă. El nu este cum se prezintă şi ceea ce cred alţii despre el. Fiecare om are două feţe; odată el se arată cum ar dori să fie, iar altă dată se arată cum este el cu adevăratŞi în punctul acesta sîntem învăţaţi în mod clar: „ cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă desbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.” (Ef. 4, 22-24). În versetele următoare sînt amintite o serie de lucruri care nu fac parte şi nu aparţin vieţii credinciosului.

După ce a fost trezită conştiinţa omului din moartea spirituală, Duhul lui Dumnezeu semnalează lucrurile care nu sînt corecte înaintea lui Dumnezeu. Din sfinţirea credinciosului face parte „ Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvîrşită.” (Rom. 12, 2). Cine Îl urmează pe Isus nu poartă crucea ca un lănţişor la gît sau pictată pe umăr, el ia asupra sa ocara lui Hristos-Cel răstignit, şi umblă pe calea îngustă care duce la viaţă (Mat. 16, 24).

Apostolul Pavel încheie astfel epistola sa către Galateni: „ În ce mă priveşte, departe de mine gîndul să mă laud cu altceva decît cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume! ” (cap. 6, 14). Numai cel ce a murit pentru el şi pentru această lume poate trăi deja aici cu Hristos, apoi în lumea viitoare. Toate celelalte lucruri sînt dorinţe smerite şi sforţări cu intenţii bune, dar sînt sortite eşecului. Cei răscumpăraţi formează o ceată a celor întîi născuţi după voia lui Dumnezeu.

Dar şi în domeniul acesta se semnalează o dezvoltare greşită care nu are nimic comun cu noţiunea biblică „ a te dezice de tot şi a-L urma pe Domnul” . În creştinismul primar, în primele secole, credincioşii adevăraţi din toate timpurile, şi cei din sec. al XX-lea, toţi acei ce L-au aflat pe Hristos au trăit lucrurile pe care trebuie să le aibe un credincios, chiar acolo unde se aflau ei. Nici unul nu s-a retras în vreo mănăstire, nici nu s-a adîncit într-o meditaţie bazată pe smerenie şi dreptate proprie. Apostolii şi credincioşii din vremea creştinismului primar au trăit o viaţă cu totul normală, dar cu Hristos! Fiecare se afla la locul lui de muncă, în familie, în comună, în oraş, unit cu Hristos, fiind o mărturie vie a harului aflat. Omul devenit credincios are posibilitatea, prin puterea lui Dumnezeu, să trăiască o viaţă normală, în limitele Cuvîntului lui Dumnezeu. Dintr-o viaţă normală fac parte căsătoria, meseria şi toate celelalte lucruri care se includ în domeniul pămîntesc. Aici nu este vorba ca oamenii să fie scoşi din această lume, ci lucrurile lumeşti trebuie să fie scoase afară din om.

Résumé 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32