Mission Populaire Libre

Jésus-Christ est le même hier, aujourd'hui et éternellement" (Hèbreux 13:8)

Langue:




Intervenţia divină prin Reformă a fost surprinzătoare, dar din perspectivă biblică ea a fost departe de a fi suficientă. Aici stăm în faţa întrebării dacă reformatorii, în totalitate fii ai bisericii romane, au înţeles cu adevărat că era necesar un nou început, pentru că acest sistem nebiblic şi lumesc nu mai era reformabil. Într-un fel s-a potrivit atunci, pe de-o parte, cuvîntul profetic din Ieremia: „ Desţeleniţi-vă un ogor nou, şi nu semănaţi între spini! ” (cap. 4, 3), iar pe de altă parte, s-a potrivit şi proorocia: „ Am voit să vindecăm Babilonul, dar nu s-a vindecat! Părăsiţi-l şi haidem... ” (cap. 51, 9). A fost un exod, o ruptură, ca şi cum ai auzi un glas strigînd din cer: „ Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! ” (Apoc. 18, 4).

Reformatorul Martin Luther a înţeles corect sensul cuvintelor pe care apostolul Ioan le-a vestit în Numele Domnului: „ pentru că negustorii tăi erau mai marii pămîntului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta, şi pentru că acolo a fost găsit sîngele proorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pămînt ” (Apoc. 18, 23-24). Tot aşa, el a înţeles şi sensul cuvintelor proorocului Ieremia: „ Babilonul era în mîna Domnului un potir de aur, care îmbăta tot pămîntul; Neamurile au băut din vinul lui; de aceea au fost neamurile ca într-o nebunie ” (cap. 51, 7). Totuşi reformatorii nu au făcut o străpungere spre creştinismul primar. De fapt au fost reformate unele lucruri, altele au fost schimbate sau anulate.

În primul rînd era vorba despre comerţul cu indulgenţe, despre rolul papei şi despre stările mizerabile în general. Străpungerea spre o mărturie puternică, potrivit căreia omul este neprihănit doar prin har, prin credinţa în Mîntuitor, a format apogeul scriptural. A fost o străpungere propriu-zisă, au fost rupte zăvoarele închisorii babiloniene. Dar, pe de altă parte, au fost preluate învăţături care sînt cu totul nebiblice şi tipic catolice. Aşa-zisele sacramente, de exemplu, au fost reduse, botezul copiilor a fost preluat ş.a.m.d.

Din păcate, crezul trinitar, pe care l-au preluat şi protestanţii, i-a lăsat să calce, în parte, pe aceleaşi urme. Iudeii şi credincioşii de altă convingere (de exemplu, anabaptiştii) au fost condamnaţi şi de către Luther, Schwenkfeld şi alţii. În Geneva, medicul spaniol Michel Servet a trebuit să se urce pe rug, în data de 27 octombrie 1553, cu acordul lui Calvin, pentru că a respins învăţătura trinitară. (M. Rang/O. Schlißke, Die Geschichte der Kirche, pag. 132). Principiile lui Luther şi Melachthon, în special cele despre anabaptişti ne sînt relatate în istoria bisericii. Poziţia catolică şi pretenţia bisericii romane de a fi „ singura în măsură să mîntuie” nu au fost respinse şi anulate cu totul de către reformatori. De aici se explică şi intoleranţa catolicilor faţă de credincioşii de altă credinţă. Azi este tot aşa! De secole bisericile libere existente sînt numite mereu secte, deşi această noţiune vine de la „ secţiune” , adică o parte dintr-un întreg, iar după Webster nu exprimă altceva, decît o „ comunitate religioasă organizată” . Privite astfel, înseamnă că toate denominaţiile organizate sînt atunci secte, adică părţi dintr-un întreg. Prin diferitele culte religioase din ultimul timp, noţiunea „ sectă ” a primit un suflu înnoitor, dar lasă, cu toate acestea, un gust amar la urmă.

Dacă în timpul Reformei nu a fost atins scopul dumnezeiesc de a se ajunge la o Biserică biblică noutestamentară, totuşi s-a făcut primul pas spre credinţa biblică: s-a făcut o întoarcere spre predicarea Cuvîntului lui Dumnezeu. Pentru aceasta le sîntem datori recunoştinţă şi mulţumire prereformatorilor care au fost arşi pe rug, apoi reformatorilor propriu-zişi.

De atunci s-a croit iarăşi o cale spre Împărăţia lui Dumnezeu, care se ia cu năvală. Au urmat treziri una după alta, a apărut tot mai mult lumina Evangheliei. De la neprihănirea prin credinţă s-a ajuns la o altă experienţă a mîntuirii, şi anume la sfinţirea inimii prin Cuvîntul şi prin Duhul lui Dumnezeu. S-au ridicat predicatori înfocaţi ai trezirii - ei au intrat în istoria bisericii - care au vestit adevărurile biblice, acestea fiind trăite apoi de către ascultători. Aşa ca toţi slujitorii din toate timpurile, nici ei nu au fost demnitari cu rang, ci slujitori ai Cuvîntului şi ei îi aduceau pe oameni, prin predicarea Evangheliei, în legătură cu Hristos. Din păcate, şi aceşti bărbaţi folosiţi de Dumnezeu s-au oprit, deseori, la unele învăţături deosebit de importante pentru ei. Unii s-au mulţumit cu neprihănirea, alţii cu sfinţirea, alţii cu pocăinţa şi cu botezul prin credinţă etc. Însă Dumnezeu a lucrat mai departe prin Duhul Său.

La cumpăna veacurilor s-a produs în cadrul bisericilor protestante şi libere, între credincioşii întorşi la Dumnezeu, care tînjeau după Duhul Sfînt, o lucrare spontană a Duhului Sfînt. Aşa cum L-au trăit cei din creştinismul primar, aşa L-au trăit şi aceştia pe Dumnezeu: într-o formă supranaturală. Astfel a început mişcarea penticostală la începutul sec. al XX-lea.

Din mişcările înnoitoare şi reformatoare au rezultat diverse comunităţi libere. Din cauza greşelilor omeneşti au existat devieri şi amestecuri, ceea ce nu ne îndreptăţeşte să respingem lucrarea infailibilă a lui Dumnezeu. Scopul şi sensul fiecărei treziri erau de a aduce Biserica mai aproape de starea creştinismului primar. Aşa cum a fost Duhul lui Dumnezeu lucrător în fiecare mişcare, tot aşa a fost El lucrător şi la aşa-numita mişcare „ penticostală” , unde a avut loc, din nou, o revărsare a Duhului, pe care au trăit-o credincioşii neprihăniţi şi născuţi din nou.

Deja Ioan Botezătorul a vestit: „ Cît despre mine, eu vă botez cu apă; dar vine Acela care este mai puternic decît mine, şi căruia eu nu sînt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duhul Sfînt şi cu foc ” (Luca 3, 16). Această prevestire s-a împlinit pentru întîia oară la Rusalii. Experienţa botezului cu Duhul Sfînt îi dă credinciosului siguranţa că Dumnezeu l-a acceptat, iar pentru copiii lui Dumnezeu aceasta este pecetluirea cu Duhul Sfînt (Ef. 1, 13; Ef. 4, 30).

Astăzi avem însă de-a face cu diferite mişcări charismatice, pînă la mişcarea penticostală romano-catolică. Este produsă o atmosferă în care oamenii simt, în mod spontan, o experienţă nouă, cu toate acestea ei rămîn pe poziţia veche, fiind închişi în tradiţiile lor. Ei primesc o anumită ungere prin Duhul. Dar au făcut ei o experienţă adevărată cu Dumnezeu în sufletul lor, prin care să fi fost înnoiţi şi născuţi din nou? Doar fiecare, în mod personal poate să răspundă la această întrebare. Copiii lui Dumnezeu, umpluţi cu adevărat cu Duhul Sfînt, vor recunoaşte răscumpărarea veşnic-valabilă; ei fac din Cuvîntul cel veşnic al lui Dumnezeu mărturia lor exclusivă. Ei posedă roadele Duhului, prin care numai ei sînt recunoscuţi. Mulţi pot prezenta daruri, roadele Duhului însă le au numai aceia care au devenit părtaşi ai fiinţei Lui divine. Încă mai este valabil Cuvîntul: „ Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte. Nu orişicine-Mi zice: ‘Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ‘Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci le voi spune curat: ‘Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege’ ” (Mat. 7, 20-23).

Imediat după cel de-al doilea război mondial, în mai 1946, a început în S.U.A. o mişcare puternică de trezire printr-un predicator simplu şi smerit, William Branham (†1965). Reverendul Gordon Lindsay, martor ocular timp de mai mulţi ani, relatează în cartea sa „ William Braham, un om trimis de Dumnezeu” , că Dumnezeu a lucrat prin slujba acestui predicator aceleaşi minuni şi semne care s-au întîmplat în zilele lui Isus Hristos şi ale apostolilor: orbii au primit vederea, şchiopii au putut umbla din nou, chiar bolnavii de cancer în stadiu avansat au fost vindecaţi. În ediţia a doua a cărţii pe care a editat-o la vremea sa editura „ Mehr-Licht ” , din Hamburg, este tipărită pe pagina a patra şi scrisoarea episcopului german al bisericii evanghelice-lutherane, D. Dr. Dibelius către traducătorul şi preotul M. Gensichen: „ Vă mulţumesc din inimă pentru bunăvoinţa prin care ne-aţi trimis această broşură interesantă despre evanghelistul William Branham, pe care aţi tradus-o aşa de curgător. Această metodă, care este folosită de americani, nouă ne este încă oarecum străină. Dar probabil este bine, că se aduce un alt duh în practica noastră de evanghelizare. Dealtfel eu sînt de acord cu planul dumneavoastră de a-l invita pe Branham şi în Germania.

Această slujbă supranaturală şi legitimată a fost un impuls pentru un mare număr de evanghelişti care au apărut mai tîrziu cu o lucrare asemănătoare. Astfel au apărut multe comunităţi evanghelice, ca, de exemplu, «Asociaţia oamenilor de afaceri ai Evangheliei pline»; chiar şi mişcarea charismatică şi alte diferite orientări şi-au făcut apariţia. La o privire mai atentă observăm însă că încurcătura religioasă este azi mai mare ca niciodată. Se spune: „ Aici este Hristosul! Acolo este Hristosul! ” Însă nu s-a format nici o biserică întru totul asemănătoare, în învăţătură, în practică, printr-o confirmare divină, cu aceea care trebuie să existe conform Scripturii. Acum, la sfîrşitul timpului noutestamentar, este necesară o lucrare puternică de încheiere a Duhului, prin care Biserica ajunge la desăvîrşire. Scopul divin este de a face sfîrşitul la fel ca începutul. Aşa cum a lucrat Hristos la început, aşa o va lucra El şi la sfîrşit.

În fond, tot ce este în legătură cu Biserica Dumnezeului celui viu, trebuie readus la starea originară. Bisericii i s-a făgăduit un timp de înviorare şi o aşezare din nou a tuturor lucrurilor, înaintea venirii lui Isus Hristos (Fap. 3, 19-21 şi alte versete). Cel ca face acum parte din Biserica Domnului nu se va lăsa amăgit de nici o înflăcărare religioasă sau înşelăciune, ci va cerceta Sfînta Scriptură, va găsi făgăduinţele pentru timpul acesta, le va crede şi le va trăi. Tot ce face Dumnezeu, face conform Cuvîntului Său. Înainte de a ne ruga: „ ...Facă-se voia Ta ...” , trebuie ca voia lui Dumnezeu să ne fie descoperită din Cuvîntul Lui. Acest timp nu este un timp pentru bărbaţi deosebiţi, ci este ceasul lui Dumnezeu, ceasul Cuvîntului - al adevărului. Cu ajutorul acestor prezentări fiecare va avea posibilitatea să cerceteze şi să constate dacă el crede conform Scripturii sau dacă are doar crezul unei biserici sau al unei comunităţi. Acum contează mult să primim legătura cu ultima lucrare a lui Dumnezeu, înaintea venirii lui Isus Hristos.

Résumé 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32