Svobodná lidová misie

• Audio Kázání
• Video Kázání
• Literatura
• Shromáždění
• LIVE
• Ewald Frank
• William Branham
• Linky
• Bible
• Podcasts
• Přihlásit

Jazyk:

Creştinismul Tradiţional / Ewald Frank

Stáhnout PDF soubor

5. Constatare tragică - Începutul istoric al nenorocirii

Atîta timp cît a rămas Evanghelia pe pămînt iudaic şi, în general, printre comunităţile iudaice, nu au existat discuţii asupra dumnezeirii. Apoi au venit însă gînduri romane, greceşti şi păgîne despre zei şi zeiţe în dezbaterea hristologică. Concepţia profetică şi spirituală că ceea ce a fost preumbrit în Vechiul Testament, a devenit o realitate vizibilă în Noul Testament, s-a pierdut tot mai mult, deşi Tertulian a subliniat încă de atunci că „ Vechiul şi Noul Testament coincid cu desăvîrşire. Proorocia formează legătura între Vechiul şi Noul Testament.” (F. Hauss, Väter der Christenheit, pag. 30). Creştinismul a fost scos tot mai mult de pe baza iudaică şi a fost pus pe teren păgîn. Aceasta s-a întîmplat în contradicţie cu apostolii şi cu perioada imediat următoare lor. Vechiul Testament a fost folosit de acum înainte numai în legătură cu pasaje din Noul Testament, împotriva iudeilor. Deja în secolul al doilea au fost puse bazele antiiudaismului de către conducătorii spirituali orbi şi de către împăraţii romani. (Referitor numai la iudei, noţiunea „ antisemitism” nu este corectă. Toate celelalte popoare arabe sînt semite - nota autorului.)

Împăratul Constantin, un mare strateg, şi-a pus creştinismul lumesc în slujba lui proprie, dar nu şi-a stricat relaţiile bune cu păgînismul. El a sprijinit atît construirea templelor păgîne, cît şi construirea bisericilor. Deja din anul 315 Constantin a declarat convertirea la iudaism ca o crimă capitală. Iudeul şi creştinul întors la iudaism urmau să plătească cu moartea. În anul 321 a fost ordonată sărbătorirea duminicii. Aceasta însă nu a fost suficient: iudeii au fost obligaţi, sub ameninţarea pedepselor, să tăgăduiască sabatul şi să „ sfinţească” duminica. Constantin proclama tot ce îi spuneau episcopii, care pe vremea respectivă erau deja personalităţi importante.

La Conciliul de la Niceea (325 d. Hr.), Arius şi Atanasiu au fost cei doi vorbitori principali. Prezentările lor au fost transmise generaţiilor următoare prin istoria bisericească. Probabil Arius nu avea nici o cunoştinţă despre Hristos. Atanasiu, dimpotrivă, mărturisea, fără restricţie, „ că în Isus ni s-a arătat însuşi Dumnezeu, Dumnezeu însuşi ni s-a făcut de cunoscut şi ne-a răscumpărat... iar noi avem în El pe Tatăl însuşi ” (K. D. Schmidt, Grundriß der Kirchengeschichte, pag. 98).

De la acest timp încoace a început constituirea bisericii romane. În timpul Conciliului niceean nu exista nici papă, nici cardinal. Acolo nu s-a ridicat nici un episcop roman care să fi pretins prioritate. Pe această concepţie este fondată în parte istoria bisericii, manipulată sau direct falsificată. Împăratul Constantin a fost cel care a convocat conciliul şi a preluat răspunderea asupra acestuia. Scopul lui a fost de a reuni diferitele mişcări într-o singură biserică şi de a o pune în slujba statului. În urma unirii statului cu biserica s-a născut „ biserica de stat ” .

În anul 380 Teodosiu cel Mare şi Graţian pun capăt libertăţii religioase în general: „ La al II-lea Conciliu Ecumenic (381) episcopii semnează edictul împăratului Teodosiu I din februarie 380, în care împăratul îi solicită pe toţi supuşii romani să accepte credinţa trinitară creştină, aşa cum a fost formulată la Conciliul de la Niceea... Credinţa trinitară care are drept conţinut trinitatea lui Dumnezeu, Tată, Fiu şi Duh Sfînt, este astfel mărturisirea de credinţă valabilă pentru toţi creştinii, ridicată şi favorizată ca religie de stat ” (B. Harenberg, Chronik der Menschheit, pag. 212). „ Grigore de Nisa a fost una din figurile centrale ale Conciliului Ecumenic din Constantinopol, apărînd recunoaşterea credinţei niceene, contribuind decisiv la formarea învăţăturii trinitare” (B. Harenberg, Chronik der Menschheit, pag. 214). „ ... fiecare cetăţean era obligat, de atunci înainte, să fie un creştin ortodox; păgînismul şi erezia deveniseră crimă împotriva statului ” (K. D. Schmidt, Grundriß der Kirchengeschichte, pag. 83). Toţi aceia care nu au urmat din motive de conştiinţă acest dictat şi nu au aderat la această „ religie de stat ” au fost declaraţi eretici. De acum a început prigoana din partea „ bisericii imperiale” creştine împotriva bisericii biblice.

Sub conducerea lui Leon cel Mare (440-461) biserica universală a luat un avînt enorm. El este numit, de cei mai mulţi istorici ai bisericii, ca fiind cel dintîi papă. Herder îl enumeră în lista papilor, această listă conţinînd 264 de papi pînă la papa Paul VI inclusiv, Leon I fiind al 45-lea papă. După primii 15 care, conform listei lui, încep cu Petru, el a pus un semn de întrebare. Majoritatea istoricilor protestanţi pun un semn de întrebare după primii 44. Ei sînt de aceeaşi părere că istoria papală a început de fapt doar cu Leon I. El însuşi trebuia să se mulţumească, la Conciliul de la Calcedon (451 d. Hr.), de a fi fost pus la egalitate cu episcopul de la Constantinopol. Un privilegiu nu este nici aici de văzut, dar era deja în formare.

„ Biserica de stat ” s-a desăvîrşit sub împăratul Iustinian (527-565), care i-a încadrat pe preoţi ca „ salariaţi de stat ” . Este deci vizibil că nu Hristos era întemeietorul acestei „ biserici imperiale” universale, ci domnitorii politici şi religioşi, care erau interesaţi în unirea puterii în întreaga Împărăţie Romană. Din sec. al IV-lea şi al V-lea încoace, am văzut, din perspectiva istorico-bisericească, că nu mai avem de-a face numai cu istoria de mîntuire a Bisericii lui Isus Hristos şi cu diferitele devieri, care s-au dezvoltat pînă în timpul acela, revărsîndu-se într-o biserică mare, ci cu o istorie groaznică a nenorocirii, care este istoria unei instituţii „ păgîno-creştine” .

Episcopii au devenit demnitari înzestraţi cu putere religioasă şi politică. Ei au purtat, mai întîi, toţi, acelaşi titlu, pentru că se considerau părinţi spirituali. Pentru că Roma era considerată capitala Apusului, cei mai mulţi episcopi romani se înghesuiau sistematic în faţă, pentru ca, în curînd, să pretindă diferite titluri de onoare. S-a început cu „ Pontifex Maximus” . Înainte, acest titlu era purtat de preotul suprem şi totodată împăratul Împărăţiei Romane, chiar şi Constantin l-a purtat. Ceea ce a însoţit această dezvoltare greşită a bisericii papale, legată de privilegii şi poziţii ale puterii, este de neconceput în multe privinţe. „ De la Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303) credinţa în papă era strict necesară, pentru că lui îi sînt supuşi toţi locuitorii pămîntului. Aşa a spus şi Grigore al VII-lea (1073-1085), în ,Dictatus papae‘ : ,Numai pontifex-ul roman este numit pe drept universal’ ” (H. Heinz, Zwischen Zeit und Ewigkeit, pag. 176). S-a născut un „ creştinism” bisericesc, care nu mai punea nici un preţ pe relaţia cu Hristos, ci numai pe apartenenţa la această instituţie. Autoritatea a fost luată tot mai mult de la Hristos şi de la Cuvîntul lui Dumnezeu şi a fost transferată acestei instituţii şi reprezentanţilor săi. Aşa cum este Hristos Capul Bisericii Sale, astfel devenise fiecare papă capul suprem al acestei biserici universale.

În această biserică de stat oamenii au fost botezaţi forţat în sînul acesteia, iar mai tîrziu erau făcuţi membri de la naştere fără vreo posibilitate de decizie personală. Astfel prin practica nebiblică a botezului şi printr-o aderare forţată s-a creat baza pentru biserica de stat, iar prin introducerea de impozite bisericeşti s-a creat baza financiară pentru puterea bisericii de stat.

Paralel cu dezvoltarea timpurie a fenomenului „ depărtării-de-la-Cuvîntul lui-Dumnezaeu ”, a vut loc şi o decuplare de iudaism, iar, mai tîrziu, chiar de la comunităţile iudeo-creştine. Dar nu s-a rămas la aceasta. Deja Iustin, episcopul din Smirna (†167 d. Hr.) s-a exprimat negativ asupra iudeilor. Acum creştinii erau „ Israelul lui Dumnezeu” , iar iudeii, dimpotrivă, erau cei decăzuţi şi deviaţi. Apostolul Pavel a văzut această situaţie cu totul altfel: „ Căci în Hristos Isus nici tăierea împrejur (evrei), nici netăierea împrejur (neamurile) nu sînt nimic, ci a fi o făptură nouă Şi peste toţi cei ce vor umbla după dreptarul acesta şi peste Israelul lui Dumnezeu să fie pace şi îndurare! ” (Gal. 6, 15-16). Apostolul Petru a spus despre această temă, următoarele: „ În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El, şi lucrează neprihănire este primit de El ” (Fap. 10, 35-36).

Polemica antiiudaică şi-a urmat cursul foarte timpuriu şi a devenit tot mai agresivă. Ignaţiu din Antiohia (98-117 d. Hr.) a început o propagandă împotriva gîndirii iudaice. Ceea ce reprezentanţii bisericii au declarat şi au scris în lozinci antiiudaice încă în primele secole a avut drept urmare că deja în vremea aceea au fost stigmatizaţi peste un milion de iudei socotiţi ca ucigaşi ai lui Hristos şi Dumnezeu, astfel ei au fost ucişi într-un fel sau altul. Porunca: „ Să nu ucizi! ” , nu a avut putere pentru biserica oficială.

Învăţatul bisericesc Crisostomul (354-407), unul din cei mai răi duşmani ai iudeilor, a învăţat: „ cu iudeii trebuie să ai tot aşa de puţine relaţii ca şi cu Satana, ei «nu sînt mai buni decît porcii şi ţapii» «Sinagoga nu este doar un teatru, aceasta este o casă de stricaţi, o peşteră de tîlhari şi loc de refugiu pentru animale necurate, o locuinţă a Satanei»... Creştinii să nu consulte medici iudei, ci «mai bine să moară» şi să se depărteze de toţi iudeii «ca de ciuma omenirii»” (K. Deschner, Kriminalgeschichte des Christentums, pag. 134).

Cyrill (†144), patriarh în Alexandria, a pus deja de atunci în circulaţie problema „ rezolvării prin exterminare” a iudeilor, problemă care a ajuns apoi în sec. al XX-lea la apogeu. Ciprian şi Tertulian, Atanasiu şi Hieronymus, Grigore de Nisa, Ambrosiu, Augustin, Iustinian şi mulţi alţii s-au aprins tot mai mult într-o ură antiiudaică, care s-a transmis asupra întregului cler al tuturor timpurilor. Aceştia au avut grijă ca instigarea împotriva iudeilor să se înrădăcineze în conştiinţa poporului. Iudeii au fost făcuţi răspunzători pentru tot, încît s-a căutat să-i extermineze cu toate mijloacele. La iudei s-a împlinit, în general, ceea ce Fiul omului a proorocit pentru urmaşii Săi: „ Au să vă dea afară din sinagogi: ba încă, va veni vremea cînd, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu Şi se vor purta astfel cu voi, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine. V-am spus aceste lucruri, pentru ca, atunci cînd le va veni ceasul să se împlinească, să vă aduceţi aminte că vi le-am spus” (Ioan 16, 2-4).

De fapt ucigaşii erau convinşi că fac un serviciu lui Dumnezeu şi bisericii, pentru a feri creştinismul trinitar de iudaismul monoteist. Prigoana a fost extinsă asupra creştinilor care se ştiau uniţi cu Hristos şi care nu puteau accepta acest sistem pătat cu sînge. Chiar şi respectatul reformator Martin Luther nu se putea elibera de ura împotriva iudeilor, ură care-i fusese inoculată încă din timpul cînd era călugăr. Se poate citi: „ Despre medicii iudei, Luther a spus chiar şi în ultima sa predică din 15 februarie 1546, că ei ar prescrie medicamente din cauza cărora oamenii se vor prăpădi mai tîrziu ” (H. J. Gamm, Das Judentum, pag. 64).

Această ură a crescut de la un secol la altul, iar formulările antiiudaice au devenit tot mai grave. Ucigaşii au folosit chiar citate din Biblie pentru a-şi justifica urîciunile înfăptuite. Dacă Isus vorbeşte despre iudei necredincioşi, aceasta este o problemă, iar dacă vorbeşte despre iudei credincioşi, este o altă problemă.

În faţa celor petrecute şi înfăptuite de biserică prin urmărirea fermă a iudeilor, a păgînilor şi a credincioşilor de altă credinţă, trebuie să ne întrebăm dacă această biserică a adus mîntuire sau nenorocire de o mărime nemăsurată. La aceasta se mai adaugă războaiele purtate în sensul acesta. Ea a prigonit, a ucis, a dezmoştenit şi a devenit, în evul mediu, proprietara unei treimi din întregul pămînt european. De la cei vii şi de la cei morţi şi-a însuşit averea pentru sine. Regii şi domnitorii nu au îndrăznit să se ridice împotrivă, ci au participat cu rîvnă. „ Rudolf de Habsburg a declarat, în 1286, că evreii îi sînt supuşi lui necondiţionat, ca persoană şi cu avere.” (H. J. Gamm, Das Judentum, pag. 84).

Toate blestemele, care au fost pronunţate de repetate ori, în special de către papi, episcopi şi de către toată curia romană, au pus baza pentru prigonirea iudeilor şi a credincioşilor de altă credinţă, în toate timpurile, de către biserica romană. La judecata de apoi se va clarifica dacă cele şase milioane de evrei, care în timpul celui de-al „ treilea Reich” au fost ucişi în Europa, vor trece numai în contul poporului german sau şi în contul bisericii romane. Pentru catolicii Hitler, Himmler şi Goebels, terenul era pregătit de mult. Papii vorbeau demult despre o „ prevedere divină ” , aşa cum o făcuse şi înşelătorul-conducător Hitler.

Cine citeşte literatura corespunzătoare despre papii şi faptele lor pînă în timpul nostru este cutremurat. Iudeii şi credincioşii de altă credinţă nu erau respectaţi deloc. Papa iezuiţilor, Leon al XII-lea (1878-1903), a declarat: „ Acela care spune că Duhul Sfînt nu ar vrea să-i ucidem pe eretici să fie anatema! ” (E. Paris, The secret history of the Jesuits, pag. 167). De cînd ucide Duhul Sfînt? Conform mărturiei Scripturii, Duhul Sfînt dăruieşte viaţă. Biserica însă i-a însemnat ca rătăciţi şi instigatori pe toţi acei care nu erau credincioşi liniei, iar preoţimea şi-a luat dreptul de a-i lichida pe aceşti oameni. Din această perspectivă trebuie să vedem şi purtarea papei Pius al XII-lea faţă de uciderea evreilor din al doilea război mondial. La o distanţă mică de Vatican a dispărut o sinagogă în flăcări fără ca papa să spună un cuvînt împotrivă. Actualul papă a permis să fie sărbătorit în sinagoga nou construită, de către iudeii loviţi cu orbire, ca Mesia însuşi, cîntîndu-se la intrarea lui Psalmul 150.

La prima întîlnire a Domnului cu Avraam, El i-a dat făgăduinţa: „ Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvînta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvîntare. Voi binecuvînta pe cei ce te vor binecuvînta, şi voi blestema pe cei care te vor blestema.” (Gen. 12, 2-3). Această făgăduinţă ar fi trebuit să fie înaintea ochilor celor care pretindeau că-L cred pe Dumnezeu şi Cuvîntul Lui.

Monoteismul strict, care, mai întîi, era în exclusivitate credinţă iudaică moştenită, stătea în calea acestor episcopi veniţi dintre neamuri. Ei nu voiau să mai aibe nimic comun cu iudeii şi apoi nici cu singurul Dumnezeu al iudeilor. Astfel cuvîntul ebraic „ Mashiah” (Mesia) a devenit „ Hristos” în limba greacă (rom. „ Unsul ” ); iar din numele ebraic „ Iahshua” s-a ajuns la numele grecesc „ Isus” . Formulările despre dumnezeire veneau acum din gîndirea greacă, care era într-o formă străină pentru poporul şi pentru Dumnezeul lui Israel. Noul Testament nu cunoaşte ură împotriva iudeilor, aşa cum o prezintă unii istorici. Ceea ce se pare că le-a scăpat este Cuvîntul Domnului: „ mîntuirea vine de la iudei” (Ioan 4, 22).

Deja proorocii din Vechiul Testament au proorocit că şi neamurile vor avea parte de mîntuirea lui Dumnezeu: „ EU, Domnul (Iahveh), Te-am chemat ca să dai mîntuire, şi te voi lua de mînă, Te voi păzi şi Te voi pune ca legămînt al poporului, ca să fii Lumina neamurilor” (Isa. 42, 6). „ De aceea te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mîntuirea pînă la marginile pămîntului.” (Isa. 49, 6b). Cu evreii a făcut Domnul începutul, cînd a spus: „ ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (Mat. 10, 6). Petru, fiind cel dintîi apostol, a văzut cum un căpitan roman, cu numele Corneliu, a fost mîntuit împreună cu toată casa lui (Fap. 10). Lui Pavel i s-a spus din partea Domnului: „ Du-te, căci te voi trimite departe la neamuri” (Fap. 22, 21). În porunca misionară, Domnul a dat deja un îndemn clar: „ Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile” (Mat. 28, 19). Biserica Dumnezeului celui viu se compune din toate popoarele, limbile şi naţiunile.

Împărăţia Romană era prezentă pretutindeni, încît această biserică imperială romană putea să se folosească de toate mijloacele lumeşti, pentru a-şi ajunge scopul. În realitate nu a existat niciodată o „ creştinare” , însă a existat o catolicizare. Popoarele nu au devenit credincioase în Domnul Isus Hristos prin această vestire, ci ele au fost forţate să accepte „ religia de stat” , catolică. În timpul domniei exclusive a bisericii romano-catolice de aproape o mie de ani, pămîntul a fost înecat în sînge. Numărul martirilor este evaluat diferit, în general se consideră a fi ucişi cca 68 de milioane de oameni. Toţi ceilalţi de altă credinţă, erau animale sălbatice. Chiar şi „ contrareforma” a fost o acţiune sîngeroasă dirijată cu mijloace lumeşti, şi nu avea nimic de-a face cu vestirea Evangheliei de mîntuire - din contră, se făcea, din nou, un dezastru din partea bisericii unite cu puterea lumească. Cine nu a auzit despre inchiziţia spaniolă, despre procesele vrăjitoarelor şi despre arderile lor pe rug, despre exilarea valdezilor şi a menoniţilor, despre prigonirea credincioşilor de altă credinţă în întreaga Europă? În noaptea Sf. Bartolomeu (23./24. august 1572) au fost ucişi, cu ocazia aşa-zisei „ nunţi însîngerate” , numai în Paris, 3.000 de hughenoţi, iar în toată Franţa peste 20.000. „ Papa Grigore al XIII-lea a sărbătorit uciderea protestanţilor cu un «Tedeum».” (B. Harenberg, Chronik der Menschheit, pag. 437).

Această biserică a înfăptuit modificări în ceea ce priveşte învăţătura, încît nu a mai rămas nimic din credinţa originală. Citirea Sfintelor Scripturi a fost interzisă sub pedeapsă. Este cutremurător faptul că, mai ales, iudeii şi creştinii biblici au fost arşi de către biserică, împreună cu Biblia pe care o citeau. De ce îi este aşa de teamă de Biblie?